„Cînd fac un film este ca o zi sfîntă.
Ca şi cînd aş aprinde o candelă în faţa unei icoane
sau aş pune un buchet de flori în faţa ei.“
ANDREI TARKOVSKI
Pe 10 aprilie, în acest an, Andrei Tarkovski ar fi împlinit 80 de ani… Mulţi dintre marii regizori ai lumii, contemporani cu el, nu numai că erau în viaţă la această vîrstă, dar unii dintre ei mai performau încă. Îi voi enumera numai pe cei foarte mari, pe care Tarkovski îi aprecia ca atare: Luis Buñuel (1900-1983), Akira Kurosawa (1910-1998), Robert Bresson (1901-1999) Michelangelo Antonioni (1912-2007), Ingmar Bergman (1918-2007), Alain Resnais (1922-2002)…
Într-un tîrziu de noapte din preajma Anului Nou 1987 aveam să aflu de la un post de radio străin (probabil Europa Liberă, dar putea fi şi altul) despre moartea regizorului meu preaiubit, Andrei Tarkovski. La noi, după rămînerea sa definitivă în străinătate, ajungeau puţine veşti despre el, şi acelea pe căi ocolite. Fiind un „fugit“, un transfug din „lagărul socialist“, era interzisă orice spunere despre el, precum şi prezentarea filmelor sale. Ca atare, nu ştiusem despre suferinţele sale din ultima parte a vieţii şi nu eram pregătit pentru o asemenea veste, precum moartea sa. Povestea mea cu Andrei Tarkovski a început cu Andrei Rubliov. Parcă la recomandarea lui Ioan Alexandru. Nu mai ştiu cum s-a făcut, dar Copilăria lui Ivan am recuperat-o mult mai tîrziu. Andrei Rubliov îmi plăcuse, dar nu mă cucerise. Declicul unei relaţii excepţionale cu el s-a făcut prin Călăuza, vizionată într-o zi geroasă de început de ianuarie a anului, în sala aproape goală a cinematografului Central (aflat la parterul Casei Centrale a Armatei, astăzi Cercul Militar). Am ieşit răvăşit, fertil tulburat pînă la afundurile fiinţei, cu o anumită, cu totul aparte, luminare de sine, pînă la întîlnire cu sine. Din acel moment am fost cu totul al lui. Pasul u
