Nimic nu poate ţine piept iubirii părintelui pentru copilul său. Cele mai bune şcoli, cele mai frumoase haine, cele mai drăguţe jucării. Chiar dacă pentru unii n-au cum să rămînă decît nişte vise, trebuie să înţelegi perpetua luptă a unui părinte pentru binele copilului său. Dar cînd dăruirea asta – explicabilă pînă la un punct – sare de-a binelea calul? Cînd încă de dimineaţă, de la ore mici, cohorte de copii încă adormiţi şi palizi, cu rucsacuri de două ori mai mari decît ei, bat oraşul de la un capăt la celălalt însoţiţi de bone sau aruncaţi pe bancheta din spate a maşinii mamei, să ajungă la şcolile şi grădiniţele de elită, alea pentru care părinţii lor s-au bătut cu ghearele şi cu dinţii să le găsească un loc?
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă TimpN-auzisem în viaţa mea de şcoala numărul cutare, aflată pe undeva pe lîngă Muzeul Ţăranului Român, pînă ce nu a început nebunia asta cu înscrierile în anul pregătitor. N-am înţeles exact de ce e şcoala asta atît de deosebită, încît să te baţi crunt pentru un loc acolo. Să faci o excursie cu copilul din Berceni sau din Militari pînă în buza Kiseleff-ului. Ce naiba o fi? Se ia nobleţea poziţionării în proximitatea vilelor protipendadei în calitatea învăţămîntului de acolo? Au profesoarele şi învăţătoarele de acolo suflete mai mari, inimi mai deschise, har mai mult, salarii mai mari? Habar nu am. Cineva îmi spunea că e foarte important mediul în care învaţă copilul. Adicătelea, colegii care, spunea, sînt mai „spălăţei“ decît alţii. Mai educaţi. Din familii mai bune. Chestia asta cu spălăţeii se traducea într-un lung şir de maşini peste medie care făceau coadă ca să-şi descarce şcolarii în poarta şcolii. Copii serioşi, drăguţi, cu haine şi rucsacuri frumoase care se numesc Luca, Petru, Alessia sau Tiţiana. Care fac înot, balet, pian, engleză, franceză şi germană.
