Nu mi-a fost foarte clar niciodată ce înseamnă „generaţie de sacrificiu“. Cel puţin la noi în ţară. Se presupune că sacrifici ceva sau pe cineva în numele unui viitor mai bun. Generaţiile de occidentali scăpaţi din Al Doilea Război Mondial şi-au sacrificat viaţa, scopurile personale pentru a pune umărul la reconstrucţia ţărilor ruinate de război. La noi, generaţia adultă de după război a fost decimată de puşcării, anchete, torturi, în numele unui viitor sumbru, mai bun numai pentru profesioniştii propagandei. Nici cei care şi-au trăit tinereţea în anii comunismului nu pot fi numiţi generaţie de sacrificiu. Ci generaţie sacrificată samavolnic, fără sens, fără speranţă, îngenuncheată de interdicţii, falsuri, minciuni, învăţămînt ideologic, dezinformare, ameninţări, închisori, sărăcie.
DE ACELASI AUTOR Moş Crăciun cu ATV Scriitori cu corp No comment Un proiect curajosOdată cu Revoluţia, părea că s-a ivit, în sfîrşit, şi la noi, „dreptul“ de a avea o generaţie de sacrificiu: tineri şi adulţi visau cu ochii deschişi la schimbările şi oportunităţile pe care ţi le oferă o ţară liberă. Erau gata să asume greutăţi, în perspectiva unei ameliorări plauzibile. Dar, după douăzeci de ani, generaţia de „sacrificiu“, care pornea la drum cu povara moştenirii comuniste, s-a transformat curînd în generaţie pierdută, risipită: risipită în ţări străine, în lupte pe cont propriu cu legile strîmbe şi corupţia, în lehamite sau în eforturi de a găsi soluţii de supravieţuire de azi pe mîine.
Nu sîntem o generaţie de sacrificiu pentru copiii noştri. Cred că generaţia noastră a născut doar o altă generaţie care va face, la rîndul ei, alte sacrificii. Să privim un pic la ce am reuşit să facem pentru generaţia viitoare: douăzeci de ani de experimente nereuşite în sănătate şi educaţie. Zeci de mii de copii părăsiţi de părinţi care au plecat în străinătate, la muncă. (Copii ai nimăn
