Studiul IRES asupra perceptiei romanilor privind saracia si incluziunea sociala da nu numai dimensiunea ipocriziei multora dintre concetatenii nostri, ci si pe aceea a perpetuarii mentalitatilor comuniste.
Potrivit cercetarii sociologice, 70% dintre romani sunt nemultimiti de felul in care traiesc si tind sa se considere saraci. Daca, intr-adevar, mai bine de doua treimi dintre romani sunt saraci, cum de in paracarile mall-urilor sau ale hipermaketurilor sunt ore bune in care nu gasesti un loc de parcare? Cum de la orele de varf nu gasesti un carucior gol? Cum o fi posibil ca, in tara cu 70% saraci, Petrom sa obtina profituri record in baza unor vanzari spectaculoase, in pofida scumpirilor succesive? Cum se face ca in tara cu atatia saraci avem cu mult mai multi proprietari si mult mai putini chiriasi decat in multe alte tari europene?
Asta nu inseamna ca Romania este o tara de oameni bogati si nu insemna ca nu exista saracie extrema. Exista si este mai extinsa decat in mod normal intr-o tara UE. Dar in niciun caz in procentul covarsitor indicat de perceptia IRES. El reflecta insa o tendinta spre lamentatie, care ne place sau nu, ne caracterizeaza de cand ne stim, dar si o permaneta nemultumire.
Nemultumirea este buna, nimic de zis. Ea genereaza progres. Nu iti place ce si cat ai, vrei mai mult, muncesti mai multi, obtii mai mult. Dar, ma intreb, cati dintre cei care isi plang saracia s-au gandit macar sa-si ia si un al doilea serviciu? Cati ar fi dispusi sa lucreze sambata? Si cati traiesc in cultul lucrului bine facut, al profesionalismului?
Criza aceasta pe care o tot jelim a avut si un efect de turnesol. Cine a fost cu adevarat eficient si muncitor, cine face treaba buna a avut in continuare de lucru, mai putin, dar n-a saracit. S-a subtiat insa felia celor obisnuiti sa obtina cat mai mult pentru cat mai putin. O sa
