Patru copii avea Anicuţa, adică are, că era femeie tânără când eram eu copil. Tânără şi văduvă. Nu mai ştiu cum îi chema pe ceilalţi, mai mari, mi-l aduc aminte numai pe ăla micu’, pe Niculaie. Mergea adunat tot între umeri, cu mâini albe şi ochi negri, cu gura mereu întredeschisă într-un început de râs. Aşa te-ntâlnea Niculaie. Deschidea el râsul ăla până peste gingii dacă vedea că te opreşti să-ţi povestească de mă-sa, de frate-su din armată şi de zărghitele alea două de surori mai mari. Parcă pe una o chema Gela, dar nu sunt sigură. Anicuţa era o femeie de vreo patruzeci de ani, poate mai puţin, dar nu mult mai puţin, puţină la trup şi la răutate. Creştea greu copiii şi abia aştepta ca ăla mare să intre-n vreo pâine, oricum ar fi fost ea. Altfel, ea lucra la dispensar. Era femeie de serviciu şi secretara tuturor. Nu cred să fi ştiut ea carte, însă nici multă lume cu vraf de pagini pe dinăuntru nu ştiu eu care să-i semene Anicuţii. Unde-o vedeai, acolo se potrivea. Oriunde. Niciodată nu supăra aerul nimănui şi rămâne, pentru mine, întruchiparea discreţiei celei mai elegante. Îţi făcea plăcere s-o vezi şi-ţi părea rău când pleca, chiar dacă te mai întâlneai cu ea de zece ori până seara. Pur şi simplu, femeia asta nu-ţi ajungea.
Câţi copii botezase bunicul meu n-am ştiut niciodată. Oricum, foarte mulţi. Bun înţeles, toţi îl strigau naşule. Iar el chiar le era. Avea formele lui de manifestare a acestui statut pe care l-a onorat până la sfârşit, forme pe care nu le-am mai văzut vreodată la altcineva. Ajunsese el naş de meserie pentru că nu întotdeauna oamenii se înghesuie să-i ţină-n braţe pe copiii mai amărâţi. Asta devenise, în locul ăla al naşterii noastre, a mea şi a bunicilor mei, menirea lui. Nimeni nu mai trebuia să-şi facă griji. Nea Florică îi boteza pe toţi. Şi-apoi îi ţinea-n braţe, în mai multe feluri, până erau mari. Poate de-aia nu se grăbeau ei
