Vazindu-ma ca ma incrunt, poetul zise: "Cam asa merg treburile in viata literara. Poetii se mai si cearta intre ei... Intelegi?" Nu, nu prea intelegeam. Nu intelegeam nici ca se cearta, nici ca nu ma poate ajuta sa public un poet fata de care aveam toata admiratia. Nu-i admiram pe multi... Inceputurile carierei mele literare sint destul de tulburi. M-am construit destul de greu si nici acum nu m-am terminat de construit. Nu am gasit in preajma omul ca sa-mi arate directia in care trebuia sa merg. Am bijbiit mult timp prin intuneric, nestiind exact care-i chemarea mea. Simteam in mine o forta care ma impingea spre rampa. Desi nu scrisesem nimic consistent, aveam ferma convingere ca sint unul din cei mai importanti poeti contemporani.... Am debutat, in presa, destul de greu, atit din pricina modului meu de a fi, dar si din pricina stavilelor pe care le punea atit sistemul, cit si oamenii care il reprezentau. Am batut la usile mai multor redactii: s-au deschis cu greu. Unele au ramas inchise pina la debutul in volum. Dupa debutul in volum, barierele au cazut si, deodata, peste noapte, am devenit mai cunoscut decit multi din cerberii literari care pazeau cu strasnicie intrarea in cetatea literaturii. Din vremea acestor tatonari am pastrat, totusi, multe amintiri amuzante, dar frumoase. Una dintre ele e legata de Mircea Dinescu. Era prin 1976-77. Lui Mircea Dinescu tocmai ii aparuse cel de-al treilea volum de versuri, Proprietarul de poduri. Poetul se bucura de un succes nebun. Citind cronicile din gazete, am facut rost de volum si l-am citit. Volumul mi-a placut. "Iata un poet adevarat, Nichita Danilov, mi-am zis. Un poet care ar putea sa ajute... Cred ca ar fi bine sa-i trimiti un grupaj de versuri. Sau poate sa de duci personal la el, la redactie, si sa-i arati versurile tale... "De ce sa ma ajute?" m-am intrebat. "Cum, de ce? mi-am zis. Cum de ce? Pentru ca scrii bine