Prof. dr. Ioanel Sinescu ne-a vorbit despre procesul anevoios pe care îl implică transplantul de rinichi şi cât de important este să prevenim îmbolnăvirea acestui organ.

Interviul cu profesorul Ioanel Sinescu s-a desfăşurat la sediul Rectoratului Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila" din Bucureşti, locul unde petrece câteva ore pe zi în calitate de rector al acestei instituţii. Restul timpului şi-l împarte între munca la Spitalul Clinic Fundeni, unde conduce Centrul de Chirurgie Urologică, Dializă şi Transplant Renal, şi cursurile predate studenţilor la Medicină. Deşi regretă faptul că nu are aproape deloc timp liber, iar contribuţia sa ca membru al familiei a fost limitată, spune cu mândrie că succesul său profesional se datorează susţinerii necondiţionate din partea familiei sale.

„Weekend Adevărul": Sunteţi un pionier în ceea ce priveşte transplantul de rinichi. În România însă există puţini donatori în comparaţie cu numărul de cereri. Cum explicaţi acest lucru?

Ioanel Sinescu: Din punctul meu de vedere este greu de explicat. Agenţia Română de Transplant are nişte atribuţii, nişte responsabilităţi pentru coordonatorii de transplant şi pentru clinicile şi secţiile de terapie intensivă unde se diagnostichează potenţialii donatori care, ajungând în moarte cerebrală şi trecând de criteriile de excludere, devin donatori reali. Problema apare în Centrele de terapie intensivă, mai ales în secţiile care primesc persoane cu traumatisme cranio-cerebrale, şi în secţiile de neurologie unde au loc accidente vasculare cerebrale la persoane aflate la vârste care se încadrează în criteriile de donare. Spun că acolo sunt probleme şi pentru că diagnosticul de moarte cerebrală se certifică fără dubiu. Iar o persoană aflată în moarte cerebrală poate fi considerată o persoană moartă, deoarece toată viaţa va fi legată de aparate. Diagnosticul se st