Probabil ca la inceput a fost un caine. Un caine galben, aparut de nicaieri, care s-a tinut in fata noastra, pana am ajuns la cariera de gunoaie.
Acolo a disparut, asa cum fac toti cainii galbeni aparuti de nicaieri, atunci cand ajung unde trebuie. Era liniste - in cariera asta parasita de la marginea orasului Sinaia este intotdeauna liniste - si se insera. O vreme, de jos, din vale, de la manastire, au rasunat limpede clopotele uriase, de bronz. Apoi toaca. Abia intr-un tarziu, incet si dintr-o alta lume, am auzit un tren care se indeparteaza. Dupa asta, nimic. Am sporovait un timp, ne-am prefacut ca nu se intampla mare lucru, am luat la tinta niste sticle de lapte si le-am spart. Apoi am tacut. Ce poti face altceva intr-un loc cu stanci, inconjurat de brazi, in preajma unei gropi in care ard mocnit toate nimicurile pe care le arunca oamenii dintr-un oras? Erau si cateva mierle acolo, care uitasera sa cante, erau corbi, multi, foarte multi corbi, care se roteau deasupra stancilor si a focului mocnit. Era ora la care o lumina albastra incepea sa treaca, sa coboare de pe stancile inalte, sa se furiseze peste pietre. Ora la care te intrebi de ce pietrele astea se rostogolesc, cand nu adie nici macar vantul, iar din oras nu mai vezi decat un fel de abur, la fel de albastru ca lumina de aici. Ora la care, daca esti atent, simti cum lucrurile din jur devin nelamurite si incep sa se schimbe, ora la care, din padure, incep sa coboare, unul cate unul, ursii.
Ursii sunt tematori. Te privesc cu neincredere, din departare, ca si cum ar vrea sa inteleaga ce ai de gand, ce cauti acolo, la ora cand se insereaza, la ora la care ei vin spre groapa de gunoaie. Dupa un timp, stii ca au uitat de tine. Te-au vazut ca taci, ca nu te misti, te-au vazut departe si si-au vazut de drumul lor. Rar, foarte rar, se rasucesc si te privesc din nou, de data asta fara teama, ca apo
