Ah, look at all the lonely people – „Eleanor Rigby“, Beatles Dacă singurătatea fiecărui om ar fi trâmbiţată de îngerul său păzitor, tot cerul Angliei s-ar umple de un vuiet asurzitor. După Crăciunul 2007, am înţeles „Eleanor Rigby“, piesa lansată acum mai bine de 40 de ani de Beatles. Până atunci nu experimentasem singurătatea şi categoric nu mă gândisem la ea niciodată. Sunt momente în viaţă când cu toţii suntem singuri, dar în Anglia se trăieşte Singurătatea. Vizitam deunăzi cartiere noi de locuinţe şi, trecând pe lângă un bloc de apartamente cu un singur dormitor (în Anglia nu se calculează numărul de camere, ci cel de dormitoare, sufrageria şi/sau livingul fiind de la sine înţelese), prietenul meu englez, cu un zâmbet amar pe buze, îmi spune că sunt anticamerele lui Dumnezeu… Adică? am întrebat ca trezită dintr-o reverie. Adică de acolo nu te mai aştepţi decât la o singură vizită… O investigaţie BBC relevă date obţinute dintr-un interviu cu reprezentantul unui consiliu local, care afirma că, în ultimii trei ani, a organizat înhumarea unui număr de cazuri extrem de diferite, a căror particularitate era lipsa unei trăsături comune: de la un fetus descoperit într-un spaţiu public, până la un milionar găsit singur în reşedinţa sa somptuoasă, fără prieteni, rude sau vreun testament. Singurătatea este un subiect despre care, poate, fiecare britanic ar simţi nevoia să discute măcar o singură dată în viaţă şi, totuşi, fiecare o ascunde, o maschează, ca pe o goliciune, ca pe o indiscreţie. Marea majoritate a pacienţilor noştri sunt oameni singuri, în vârstă ori între două vârste, care erau sau au devenit singuri. Acest aspect este deosebit de relevant atunci când ajungi din nou în zona comunicaţională categorisită ca „pacient englez greu de mulţumit“, care încearcă să îţi ceară totul într-un sistem menit să ofe