Cititorului care ne-a întrebat cât ţine, de fapt, iubirea, îi spunem că dragostea durează exact atât cât trebuie.

Ţine mai mult dacă te obişnuieşti cu gândul că va fi banal şi dacă îţi găseşti persoana cu care să ai chef să-ţi împarţi ceva plictiseală şi, pe alocuri, ceva lehamite. De vreme ce pasiune eternă nu există, măcar să fie o plictiseală agreabilă, spune realismul de acum, cu o resemnare raţională faţă de amăgirile altor timpuri. Într-o vreme în care Zeus aflase că până şi cei mai modeşti dintre muritori fac glume nesărate legate de Olimp, a decis să coboare personal în lume, pentru o intervenţie pilduitoare. A nimerit în Listra, în coliba unor bătrânei mulţumiţi de viaţa lor şi fericiţi să-şi împartă puţinul cu orice călător. După un prânz cu brânză, ouă coapte şi măsline, Zeus era gata de o răsplată demnă de marele Olimp, deşi, gândind că toate-s trecătoare, cei doi i-au cerut doar să fie împreună până la moarte şi după. Legenda zice, aşadar, că durata unei relaţii este un dar de sus, care răsplăteşte cuminţenia, înţelepciunea şi mulţumirea din suflet. Dar cine mai crede azi în legende? Pe vremea în care trăiau Filimon şi Baucis oamenii nu se zbăteau în confuzia unor iubiri paradoxale, ar zice Bruckner, convins că nenorocirea a început odată cu nişte porniri în divergenţă, cum ar fi dragostea şi nevoia de libertate individuală. Cuplurile de acum, care venerează în egală măsură pasiunea şi independenţa, sunt măcinate de dileme, iar în lumea sensurilor glisante, dragostea eternă durează cam trei luni. Sau cam trei ani, ar spune Beigbeder. Dar pentru el, oricum, este o eroare să doreşti o viaţă imobilă, o dragoste eternă, să speri că nimic nu va muri vreodată. Pentru că, tot încercând să aperi o copilărie perpetuă, construieşti nişte ziduri care îţi vor deveni, într-o bună zi, închisoare.