„Nu înţelege mai nimic cel care vine prima dată la Athos. Dupa cinci, şase drumuri, veţi începe să pricepeţi ceva… Dar abia de la al zecelea încolo puteţi să…” – sunt vorbe cu miez duhovnicesc, adresate de părintele Daniil Cotescu de la Mănăstirea Vatopedu lui Dan C. Mihăilescu, aşa cum le-a notat cunoscutul scriitor şi critic literar în volumul apărut după un pelerinaj la Sfântul Munte. („Oare chiar m-am întors de la Athos?”, 2011)

Mărturisesc că mi-am însuşit „avertismentul” Părintelui Daniil, înainte de a porni în primul meu pelerinaj athonit, de parcă mi-ar fi fost mie adresat. A lucrat ca un balsam peste emoţiile mele de nevrednic pelerin în Grădina Maicii Domnului şi s-a potrivit ca, odată ajuns şi eu la Vatopedu, să pot să-i cer şi eu vrednicului părinte român câteva vorbe de rămas bun...

După un drum nocturn de friguroasă Bulgarie de martie, zorii ne-au prins în vama elenă. Un microbuz cu şapte pelerini spre Muntele Athos, câţiva dintre ei fiind pentru prima oară în voiajul către una dintre cele trei limbi de pământ care altcătuiesc marea peninsulă calcidică. Totul a mers şnur până la intrarea în Grecia, după care o „scurtătură” ad-hoc, din joaca pe harta tipărită, se transformă într-o nedorită buclă de vreo 150 km. Dar nu-i nimic, aşa e în călătorie, aduce farmec, un strop e suficient. Din păcate, grecii sunt departe de minime cunoştinţe de limba engleză, ne învârtim în cercuri, facem opturi prin obscure localităţi. Poate pentru că mergem totuşi la Athos, Maica Domnului ne trimite în cale un şofer care, pentru o parte din drum, merge în direcţia dorită de noi. Ne ţinem după el şi la o răspântie drumurile noastre se despart. Suficient ca să prindem drumul corect până la Uranopolis, micuţul port în care se îmbarcă pelerinii către mănăstirile Sf. Munte. Am coborât din microbuz pentru a alerga mai întâi la biroul de pelerinaj, de acolo de un