În numele secularismului şi al modernităţii, creştinismul este împins sistematic către sfera privată ca şi cum ar fi o maladie ruşinoasă, iar creştinul ar purta un stigmat care îl face un fel de pária al cetăţii universale. Dar, urmându-l pe Fericitul Augustin, care spunea că „suntem un popor pascal'', creştinul chiar poartă un stigmat. Stigmatul crucii.
Săptămâna trecută, în Săptămâna Mare a romano-catolicilor, marele muftiu al Arabiei Saudite, cea mai înaltă autoritate religioasă a islamului sunnit a cerut distrugerea tuturor bisericilor din Peninsula Arabă. Şi cu asta am cam spus totul despre „toleranţa'', „înţelepciunea'' şi „pacifismul'' islamului contemporan. Dacă nu aţi auzit această ştire este pentru că foarte puţine agenţii de presă, publicaţii şi televiziuni au găsit această informaţie demnă de a fi făcută publică. Să comparăm acum acest dezinteres cvasi-unanim al mass-media cu marea controversă iscată acum câţiva ani în jurul moscheii construite în apropiere de Ground Zero (pe locul turnurilor gemene ale World Trade Center, pentru cei care şi-au petrecut ultimii 11 ani în altă galaxie). Ce sfântă indignare civică! Ce mobilizare exemplară politically correct! Ce mai acuzaţii de „bigotism'', „intoleranţă'' şi „islamofobie''. N-are a face că practica islamului este cât se poate de publică şi nu poate fi, prin definiţie, izolată în sfera privată, e o chestiune de „toleranţă'' şi „spirit civic''.
Cu totul altfel stau lucrurile când vine vorba de afişarea în spaţiul public a simbolurilor creştine. Atunci, ni se reaminteşte că trăim într-o societate modernă, deci seculară, că biserica este necesarmente separată strict de stat, că afirmarea unei identităţi creştine ascunde bigotism, ignoranţă, rasism şi extremism mascat. Chiar în aceste zile guvernul (conservator!) al Majestăţii Sale încearcă să demonstreze la CEDO că decizia British Airways de a
