Ca religie raportată esenţial la un întemeietor, creştinismul face intens uz de memorie. „Amintirea lui Iisus“ fixează timpul real, conferind faptelor sale caracterul unic şi exemplar. Figură voit eroică, descrisă de apostoli cu farmec şi persuasiune, „Fiul Omului“ ocupă locul central într-o mitologie populată cu arhetipuri şi comportamente transcendentale. Numele „Christ“ traduce din greacă „Cel uns“, adică „Mesia“. „– Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau pe Profeţi; n-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Matei 5:17). Mesajul său salvator conţinea astfel depăşirea formalismului ritual prin curăţirea inimii. Dumnezeu se regăsea în aproapele, iubirea se ridica la rang de virtute şi lege. Textul evanghelic cel mai cunoscut în afara lumii creştine pare a fi Predica de pe munte (Matei 3–12; Luca 6:20–23), emoţionant şi astăzi prin enumerarea „fericirilor“ de care se vor bucura „cei curaţi cu inima“, „cei ce plâng“, „cei blânzi“, „cei milostivi“ şi „cei prigoniţi pentru dreptate“. Continuând pe profeţii Vechiului Testament şi pe Ioan Botezătorul, Iisus vestea transformarea iminentă a lumii prin puterea rugăciunii, căci: „Toate cele ce veţi cere rugându-vă, credeţi că le veţi primi şi vi se vor da“ (Marcu 11–24; Matei 21–22). Credinţa adevărată, întemeiată de patriarhul Avraam şi reafirmată de textul apostolic: „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă“ (Marcu 10–27) garantează modelarea lumii. Rugăciunea fundamentală a Noului Testament –Tatăl nostru – reflectă nostalgia de a retrăi experienţa religioasă iudaică primitivă: descoperirea lui Dumnezeu (Iahve) ca Tată. Rostindu-l prima dată, Iisus îşi atestă legitimitatea, împărţind timpul istoric în două. În Joia Mare, când celebrează Cina cea de taină, cu apostolii, Iisus ia pâinea şi, binecuvântând-o, o frânge şi o împarte spunând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu!“. Din paharul