Jocurile Foamei, Suzanne Collins. Ideea nu e originală. Mi-a venit instant în cap filmul japonez Battle Royale, mult mai crud şi mai spectaculos decît versiunea americană proaspăt debutată în cinematografe. Dar pretextul acolo era altul: adolescenţii în şcoli o luaseră razna pur şi simplu şi singura soluţie e să-i pună să se hăcuiască. Să zicem că reprezenta punerea în scenă a unei frici din ce în ce mai adînci: sînt ăştia în stare să ne plătească pensiile?
Suzanne Collins face în Jocurile foamei altceva: insistă pe descrierea mizeriei în opoziţie cu un stat glamouros-poliţienesc şi pe formulele de supravieţuire (eroina principală poate să iasă din oraşul îngrădit şi să vîneze). Adolescenţii nu se hăcuiesc de plăcere sau de disperare. Cred că algoritmul care i-a făcut romanele lui Collins atît de iubite a fost: adolescenţă, deci responsabilitate, deci revoltă, deci moarte.
A doua mare lovitură pe care o dă Collins nu e nici stilistică, nici de inovaţie narativă, ci ţine de o chestie de aparent detaliu. Cînd Katniss şi prietenii săi intră în lumea Jocurilor foamei, încă de la bun început trebuie să se prefacă, trebuie să găsească „populismul corect” pentru a păcăli autorităţi, telespectatori şi a scăpa cu viaţă.
De ce am citit dintr-un foc cele trei volume pentru puberi? Pentru că autoarea e evident expertă în reality show. Îmi place ce face cu „camera”. Personajele ei nu sînt eroice neapărat, sînt şmechere în faţa camerei. Se prefac că iubesc, că sînt romantice. Se prefac pînă şi cînd sînt rănite de moarte. Singurul atu al săracului pus pe revoltă este prefecătoria şi folosirea camerei de luat vederi ca armă. „Capitoliştii” se distrează cu ei, dar distracţia îi va costa scump. Deşi joacă tot timpul roluri, eroina Katniss rămîne o figură autentică.
Şi tocmai asta nu se poate reda în film. Am văzut ecranizarea şi tot ce era prefăcătorie
