Ceea ce face atât de diferită şi de puţin înţeleasă activitatea medicului de familie din rural ţine de interdependenţele cu ceilalţi, chiar şi cu natura. Satul românesc, când nu a fost distrus în totalitate, este un organism viu. Un scurt raid-anchetă la Izvoarele Sucevei, aşezare de români şi ucraineni-huţuli din nordul ţării, aduce la suprafaţă şi faţete surprinzătoare ale asistenţei medicale. Integrarea în viaţa satului rămâne o condiţie esenţială. Vechile conflicte între medic şi comunitate par să fi fost depăşite. Poezia vieţii la ţară, poate chiar viaţa însăşi, şi un anume sentiment al împlinirii ţin adeseori tocmai de aceste tensiuni. Era dimineaţă devreme când am plecat către Izvoarele Sucevei. Sfârşit de martie. Deşi în cea mai mare parte zăpada se topise, poate mult prea devreme pentru aceste locuri, deşi întâlnisem chiar şi o barză – tocmai aici, în nord – întoarsă la cuib, eram neliniştit. De la Câmpulung Moldovenesc, ultimul loc de popas, şi până în comuna Izvoarele Sucevei, partea din comuna Şipote care a mai rămas în România după al Doilea Război Mondial şi deciziile arbitrare ale lui Iosif Vissarionovici Stalin, sunt 42 km. Deschid harta. Este o hartă întocmită de Direcţia topografică militară, în celălalt regim fiind trecută la fond secret. Noroc cu evenimentele din decembrie 1989, după care astfel de hărţi au fost publicate. Este un ghid util în astfel de locuri, rareori călcate de jurnalişti. Drumul, doar parţial asfaltat, este cu mult mai bun decât drumul naţional 85, ce face legătura, prin pasul Prislop, între Borşa (Maramureş) şi Cârlibaba (Suceava), pe unde coborâsem cu o seară înainte. Nici dacă ar fi fost bombardat, n-ar fi arătat aşa de rău. O maşină SMURD ne va depăşi. Nu ştia nimeni că în această zi voi face un raid anchetă pe teme medicale în zonă, aşa încât întâlnirea e pur şi simplu întâmplă toare. Am ajuns-