Dacă veţi întreba pe cineva crescut la ţară, ce amintiri are legate de sărbătoarea Învierii, cu siguranţă vă va răspunde că aşa ceva nu se poate uita! Cum să uiţi răcoarea nopţii, când toată suflarea satului se aduna la bisericuţa de lemn, de obicei cocoţată undeva într-un vârf de deal, înconjurată de mormintele sătenilor duşi într-o lume mai dreaptă. Îmbrăcaţi cu hăinuţe noi, pantaloni scurţi, ciorapi trei sferturi, sandale cumpărate de la oraş, spălaţi, tunşi, cu burta goală, copiii participau la Slujba Învierii. Apoi cu lumânările aprinse se duceau către casele lor, ca să le ducă lumina bătrânilor care nu se mai puteau mişca, sau bolnavilor imobilizaţi la pat. Cum ar putea să uite vreodată masa îmbelşugată, bucatele alese? Dimineaţa, tot pe răcoare bărbatul din casă aducea paşti în nişte pahare cu picior, pahare ce au fost ţinute în cursul anului în casa din faţă… Dacă aţi întreba un orăşean, ce îşi aminteşte despre sărbătorile pascale, v-ar spune că în urmă cu 22 de ani, în perioada asta pe la el, venea…Iepuraşul! La toţi copiii care erau cuminţi, aşa cum în decembrie venea Moş Nicolae şi Moş Gerilă, tot aşa venea Iepuraşul! Pe atunci nu era de ciocolată, că delicateţele astea se găseau mai rar, şi doar după o probă serioasă de stat la rând. Cu puţin noroc, având cunoştinţe la magazinul din colţ sau şi mai bine, la un „shop” ca să nu visăm la un barosan de la „duty free”, Iepuraşul ne aducea nişte blugi şi pantofi adidas „torşon”, ca să ne mişcăm natural, mai ceva decât cu „teneşii de toate zilele”. Ce era totuşi comun în sărbătoarea noastră, a tuturor? A celor crescuţi la ţară, a celor născuţi pe balcon? Bunătăţile de pe masa de Paşti! Drobul de miel, friptura la cuptor, ouăle roşii aşezate în coşuleţul umplut cu fire de iarbă şi păzit de un iepuraş de pluş. Mirosul de cozonac proaspăt, neuitatul beigli cu nucă al bunicii…mirosul de sarmale, pasca (asta doar pen