Am trait, cu multi ani in urma, in ambele Romanii. Cea de la oras si cea de la tara. Cand s-a ivit ocazia, mi-am luat cateva catrafuse si am plecat in „tara suruburilor“, in laudata Germanie. Regret si acum pasul, caci l-am facut nu cu sufletul, ci cu mintea. Ceea ce regret si mai mult este faptul ca, dupa cum se pare, soarta profesorilor si medicilor de tara nu s-a schimbat prea mult. Chinuiti, prost platiti, adesea huliti. Crezand ca isi urmaresc o nobila vocatie, proaspetii dascali si lecuitori ies de pe bancile facultatii si aterizeaza printre noroaie. Atunci, ca si acum.
Cand am terminat filologia, in anii 80, orasele mari erau inchise. Nu conta nota, nu mai conta nimic. De repartitia ministeriala la sat sau la dracu'n praznic nu te salva decat, ulterior, o negatie. Negatia ti-o dadea, daca voia, directorul scolii, cu parafa de la inspectorat. Cu pile si plocoane, se mai rezolva sa zica scoala ca n-are nevoie de tine. Insa nu peste tot. Iar apoi ce faceai, unde mergeai sa-ti faci stagiul profesional de trei ani, pana la definitivat?
Repartitia
In fata panourilor de repartitie eram cei 21 absolventi de Filo cu engleza principal. Vreo 150 erau toti absolventii de „inglis” din tara. Regimul ceausist n-avea nevoie de cuiburi de intelectuali cu idei straine si recalcitrante. Cam jumatate dintre colegii mei erau clujeni, cu casa, masa si familie in inima universitara a Ardealului. Cu ochii holbati in spatele ochelarilor aburiti, colega mea Monica citea numele localitatilor de pe panou: „Targoviste, Ramnicu Sarat, Bacau. Ia te uita ca sunt si trei orase”. „Ba nu, mai e si Campia Turzii”, adauga ea.
Era un post minunat, caci puteai face zilnic naveta cu trenul, din Cluj. Insa la Liceul Industria Sarmei, cu clase paralele pana la I, nu putea spera decat sefa de promotie. Ea alegea prima, caci mai primise si 50 de sutimi politi
