Oana Pellea spune că nu i-a plăcut clasa I, din cauza trezitului prea devreme, şi îşi aminteşte cum se luptau ai ei s-o pregătească pentru şcoală.
Talentată şi discretă, fiica marelui Amza Pellea nu voia să facă teatru după ce, toată copilăria, a dormit prin cabinele Teatrului de Comedie din Bucureşti. Nu îi plăcea nici mirosul fardului de scenă, pe care-l simţea tot timpul pe obrazul tatălui său. Prima experienţă pe scenă, într-un spectacol improvizat, de liceeni, a fost însă de ajuns să-i „schimbe destinul". Hotărâtoare a fost, îşi aminteşte actriţa, reacţia spectatorilor la replicile ei, „drogul", cum numeşte azi acel moment. Dacă nu ar fi luat însă acest „drog", ar fi vrut să devină astronom: o fascina ideea de a calcula distanţele dintre stele. Este recunoscătoare „normalităţii" din familia ei, chiar dacă aceasta era departe de a fi o familie normală.
„Weekend Adevărul": Cum sunteţi născută în 1962, probabil aţi început şcoala undeva, la sfârşitul anilor '60, într-o epocă ce era judecată de intelectualii respectivei perioade drept o „epocă de deschidere"...
Oana Pellea: Eu veneam dintr-o familie fericită, o familie normală, consideram eu, dar după aceea mi s-a demonstrat că excepţia confirmă regula; o familie cu principii foarte aşezate, foarte curate, foarte generoase. Am avut şi o profesoară excepţională, pe numele ei doamna Lupu, care mi-a fost dirigintă şi pe care am adorat-o. Am avut şi colegi extraordinari, am o amintire foarte frumoasă. Şcoala generală am făcut-o la 118 (n.r. - în Bucureşti), aşa se numea, în curtea catedralei Sfântul Iosif.
Un loc foarte frumos!
Da, şi am amintiri frumoase, doar că, asta ţin minte clar, în clasa I nu mi-a plăcut foarte tare şi nu m-am înnebunit, trăgeau de mine... Problema era şcoala de dimineaţă; eu sunt foarte somnoroasă şi, ca să mă ducă la şcoală, trăgeau săracii buni
