"Muncesc ca sa daruiesc"
Tapiseriile Celei Neamtu au cucerit toata lumea. Au calatorit la expozitii si saloane de arta in Germania, Rusia, Israel, Turcia, in Alaska si, bineinteles, la Lausanne, in Elvetia, Mecca artei tesutului. Din Paris s-a intors, in 2006, cu medalie de aur. La 15 decembrie 2011, a primit premiul "Ion Andreescu" al Academiei Romane, pentru intreaga opera. Daca tapiseria ar fi un sport, Cela Neamtu ar putea fi pentru poporul roman o alta Nadia Comaneci. Dar sportul nu i-a fost harazit. Pentru ea, Dumnezeu a avut alte planuri.
"Dumnezeu mi-a luat, Dumnezeu mi-a dat"
Stam pe terasa acoperita din casa Celei si a lui Costin Neamtu, aflata in Gruiu, doar la cativa kilometri de Bucuresti. Casa de artisti, in care fiecare din ei si-a pus pecetea fanteziei si a talentului. Sotul Costin si fiul Lisandru sunt pictori cunoscuti, si chiar nepotul e pasionat deja de panza si de culori.
Medalia de aur de la Paris Stam la cald, in vreme ce afara vantul fluiera rece, a iarna ce pleaca greu. Dar vocea suava si copilaroasa a gazdei mele are ceva de primavara in ea si ma duce departe, pana in nordul tarii, in Moldova, unde pe 16 iulie 1941, s-a nascut Cela Maria Grigoras, intr-un sat cu nume poetic si "foarte romanesc": Piciorul Lupului. Uneori se pare ca locul de nastere reflecta o premonitie... Inainte de armistitiul din august 1944, apropierea frontului de Iasi obliga familia Grigoras, parintii, impreuna cu cei cinci copii, sa se refugieze spre Bucuresti. In statia Cotesti, trenul in care se afla familia este bombardat. Sora Ana e ranita mortal, iar o schija reteaza piciorul drept al Celei... Urmeaza o agonie prin spitale, din care fetita nu-si aminteste absolut nimic, doar ceea ce i-au povestit mai tarziu parintii. Primele clase le face acasa la invatatorul satului, dupa care urmeaza scoala elementara din comuna veci
