O parte din creștinii care vin de Paști la biserică au ca scop principal luarea paștilor, adică a pâinii cu vin, binecuvântate, spre a fi consumate acasă. O astfel de concepție este condamnată de Biserică, deoarece Paștile noastre sunt reprezentate de Însuși Hristos (I Corinteni 5, 7). Ieromonahul Petru Pruteanu a realizat în studiul „Artosul pascal și pâinea numită Paști”, o scurtă istorie a acestei practici, pe care o veți regăsi în rândurile de mai jos.

Originea paștilor se află în pâinea (artosul) imprimată cu icoana Învierii, practică întâlnită la mănăstiri. La sfârșitul Liturghiei din Duminica Paștilor, această pâine este binecuvântată printr-o rugăciune specială și stropită cu aghiasmă. Această pâine este purtată în procesiune pe la trapeză (sala de mese a mănăstirilor) în Săptămâna Luminată, urmând ca în Sâmbăta din această săptămână ea să fie frântă și dată călugărilor. Această practică însă tinde să fie pierdută, iar în bisericile parohiale ea nici nu ar avea sens să fie instituită.

Această pâine sau artos pascal a ajuns să fie confundat cu pâinea și vinul care sunt binecuvântate în Sâmbăta Mare.

Tipicul Mănăstirii “Sfântul Sava” (Israel) prevedea ca după Liturghia din Sâmbăta Patimilor, credincioșii să rămână în biserică ascultând integral citirile din Faptele Sfinților Apostoli până la începerea Utreniei Învierii. Osteneala era destul de mare având în vedere postul din Săptămâna Mare, precum și lungimea slujbelor. Pentru întărirea nevoinței ce urma, Sfinții Părinți au prevăzut ca la sfârșitul Liturghiei din Sâmbăta Mare să fie sfințită pâine, care apoi să fie mâncată de către credincioși în biserică. Așadar, scopul paștilor era unul mai mult practic, decât simbolic.

Deși paștile se iau dimineața pe nemâncate, acestea nu trebuie confundate cu Sfânta Împărtășanie, adică cu Trupul și Sângele Domnului, Paştile cele noi, Hristos Domnul