Am ajuns, atras de tot felul de reclame, văzute și pe la noi, și prin străinătate, la ceea ce mi s-a prezentat ca fiind filmul anului și un fenomen care ar fi urmat să lase în urmă seria Twilight, adică Jocurile Foamei (The Hunger Games). Am așteptat mai multe zile, să treacă aglomerația, și am ajuns să văd The Hunger Games într-o sală mai degrabă goală. După vreo 20 de minute de reclame și promo-uri, a început destul de lungul film. În prima oră, n-am fost cine știe ce impresionat, mai ales că povestea, dincolo de faptul că era destul de neclară ca și istorie, nu promitea mare lucru. Da, am aflat de cei 24 de tineri care aveau să se lupte până la unul, într-un reality show dintr-o Americă viitoare scăpată dintr-un război civil devastator, am văzut-o și pe eroina principală, cu un rol destul de insipid, pe alocuri, și cam atât. Noroc că au început imaginile legate de jocul propriu-zis, al foamei, și fazele de acțiune, bine filmate, deși nu la fel de bine organizate, pentru că jocurile propriu zise s-au terminat mult prea repede pentru un așa-numit film de acțiune, și s-au terminat conform așteptărilor, fără niciun fel de surpriză. Și cam asta a fost partea interesantă a filmului, în ciuda unei distribuții serioase (Woody Harrelson, Donald Sutherland, Stanley Tucci). N-am plâns neapărat după bani, pentru că trebuia văzut filmul, măcar ca să știi de ce-l critici. Însă povestea nu mi s-a părut cine știe ce, un fel de Running Man, cu adolescenți mai degrabă emo, care participă la un joc fără reguli clare, nici pentru ei, nici pentru noi, spectatorii. Să fi fost oare o strategie de marketing, ca să rămâi cu un gust amar după prima parte a trilogiei și să fii curios să vezi și restul filmelor? Poate, dar mă tem că voi proceda la fel ca la Twilight, adică o să spun pas la următoarele filme ale seriei. Nu același lucru îl vor face cei mai mulți dintre cinefilii români și din