Nu nu ştiu dacă omul acesta e aşa cum pare. Ăsta e pasivul unei discuţii cu un politician. Am stat şi l-am ascultat pe primarul Capitalei o oră. Eu nu ştiu cum e. Pot să spun cum pare. Pare că e greu ca un om să se prefacă atât de bine.
Aşa cum pare că e greu ca un politician să semene atât de bine cu un om. Atât de bine, încât să pleci cu certitudinea că ăsta ar fi în realitate. Şi totuşi nu e imposibil.
Păreţi un om greu suportabil.
Sorin Oprescu Nu par. Câteodată chiar sunt greu suportabil pentru idioţi. Nu stau să mă cert cu oamenii cu mintea odihnită.
La televizor cel puţin, discursul dumneavoastră pare tot timpul pe un fond nervos.
Poate că aşa sunt eu, mai reactiv. Depăşesc nişte cutume comportamentale. Pentru că n-am fost conformist niciodată. Dar şi viaţa m-a obligat să fiu aşa. Dacă stăteam şi plângeam cu bolnavul de mână, mă aşezam şi plângeam lângă patul lui: „Iubitule, ai cancer!" şi-aşa mai departe, iar discursul meu nu era uşor cinic, pacientul n-avea încredere. Îmi zicea că nu vrea să se opereze. Siguranţa i-o dai prin vorbă şi prin faptele care preced întâlnirea. Aici n-ai ce să ascunzi. Chirurgii îşi ascund greşelile cu pământ. Arhitecţii, cu iederă.
Ce vă face pe dumneavoastră fericit?
Întotdeauna am ars pentru alţii. Maică-mea m-a învăţat ce-i ăla altruism. Şi mie, şi lui frati-miu ne-a lăsat lecţia asta. Şi azi o ştiu pe dinafară.
Dar ziceţi-mi, ca un om, nu ca un politician, n-aveţi momente de egoism?
Niciodată. La noi în casă nu s-a încurajat bârfa şi poate de-aia n-am avut parte de ceea ce se cheamă invidie. Coane, înţelegi că n-am fost invidios? Băi, tu ştii ce înseamnă să fii într-o şcoală unde era tot cartierul nomenclaturii? Erau copii de demnitari. Dar demnitari demnitari. Nepoţii lui Gheorghiu Dej, băiatul lui Ceauşescu şi-aşa mai departe. Ăştia aveau de cinci-şase ori mai mult ca
