Foto: Victor Stroe Mi-am amintit cum întâmpinam, într-o perioadă a vieţii, Învierea şi ziua de Paşti. Noi, copiii abia aşteptam noaptea de Înviere. Ştiam foarte bine că la Înviere o să vină „potera”, adică cineva de la şcoală care să ne vadă, să ne treacă pe răboj. Aşa că trebuia să ne ferim.
Într-o noapte de Înviere, împreună cu bunica şi alte neamuri şi vecini, ne-am oprit în faţa bisericii, pe trotuar, aproape de intrarea în curticica foarte mică. Am rămas acolo luând legătura cu ceilalţi enoriaşi-copii, colegi de-ai mei, până în momentul în care a apărut preotul şi a început slujba. Am cântat cu toţii „Hristos a înviat!” şi, tocmai când am dat roată bisericii, l-am zărit pe profesorul de română. Cu capul plecat, atent la lumânarea aprinsă, mergea alături de o doamnă necunoscută. Avea chipul foarte trist şi mâinile-i păreau mai albe, aşa cum ţinea în căuşul lor lumânarea aprinsă. În umărul drept am simţit o împunsătură şi m-am întors. Vărul Costel şi Dan, colegul nostru de clasă, mi-au arătat ceea ce văzusem deja. Bunica a fost pe fază şi ne-a zis repezit: „Nici să nu vă gândiţi! Credeţi că este fericit că trebuie să vă spioneze? Om vedea la şedinţă cum şi ce fel. Eu cred că nu are gânduri pentru voi. După cum arată, crede şi el în Dumnezeu şi Iisus. Are destule necazuri. Terminaţi!”. Şi ne-a împins în faţa ei, ca să ne aibă sub ochi. Bunica ştia ce pozne sunt în stare să facă.
A doua şi a treia zi de Paşti, la ore, eram ca nişte curci plouate cu gândurile la friptura de miel, la icrele, la cozonacii şi prăjiturile rămase acasă, dar în pauze începeau „luptele” de ciocnit ouă. Ce dacă eram avertizaţi de diriginte să nu venim la şcoală cu ouă roşii?! Băieţii erau cei mai bătăioşi. Cum ciocnirea era de obicei foarte puternică, ouăle nici că mai puteau fi recuperate şi mizeria era cumplită. Într-o bătălie, Mircea lupta cu Dan. Mircea a fentat şi i-a spa
