Fără Învierea Mântuitorului, viața și condiția pământească a omului sunt o mare zădărnicie și un vis amăgitor ce stă permanent sub semnul întrebării: la ce folosesc alergăturile vieții și la ce bună viața ca atare, dacă moartea are ultimul cuvânt în rostirea existenței?
Uneori suntem ispitiți să sesizăm viața pământească doar sub aspectul ei de trecere și de ducere înspre moarte. Alipiți pătimaș de ziua ce se scurge, suntem confiscați de perspectiva că viaţa s-ar împuțina în noi pe măsura trecerii anilor. Dumnezeieștii Părinți subliniază faptul că unicul păcat sub soare e acela de a nu cunoaște harul Învierii, de a nu ști, după spusa Sfântului Apostol Pavel, că deși vasul nostru de lut, cortul acesta pământesc se sfărâmă, totuși în el purtăm comoara veșniciei, harul Învierii! Uităm că de la momentul botezului în fața noastră și la capătul vieții pământești stă nu moartea, ci Învierea. Mormântul însuși devine o tainică Biserică la umbra Crucii, o trecere a trupului spre nemurire!
Să nu uităm, iubiți credincioși, că atunci când rostim Hristos a Înviat! afirmăm că nu moartea este sensul și capătul vieții pământești, ci, dimpotrivă, nemurirea, iar dureroasa despărțire a sufletului de trup este taina pe care o exprimă troparul Învierii „...Cu moartea pe moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le”.
Iubiți frați și surori,
De Dumnezeu se mai smintesc şi cei cu viața stricată și pervertită până la măsurile diavoleşti. Aceștia Îi cer lui Dumnezeu să Se facă slujitor al patimilor lor. Se spune că, odată, au mers la un împărat cel mai mare zgârcit şi cel mai mare invidios de pe pământ. Zgârcitul şi invidiosul în faţa împăratului! Iar împăratul le-a făcut următoarea propunere: „Unul dintre voi să-mi ceară orice va voi, dar să ştie că imediat celuilalt, care n-a cerut, îi voi da dublu!” Cei doi s-au frământat mult. Zgârcitul nu putea sup
