Am fost sunat din Israel de scriitorul Jacob Zimbler, care mi-a urat cele bune cu ocazia Paştelui Ortodox. O făcusem şi eu cu nişte zile în urmă când i-am transmis aproape nonagenarului născut în România, mereu tânăr, cele bune de Paştele Evreiesc. S-a întâmplat să ajung în Ţara Sfântă de multe ori. Mai întâi ca jurnalist, apoi de câte ori am avut - şi am tot avut - prilejul. Refac, în aceste zile de Paşti, la Sângeru, drumuri în Ierusalim şi amintiri. Drumul Crucii, oprindu-mă la fiecare popas pe Golgota, clipa când, sufocat de emoţie, m-am strecurat în bisericuţa-chivot a Sfântului Mormânt.
Momentul când am încercat, în botez, apa verzuie a Iordanului, devenind hagiu. Am căutat, la Nazaret, atelierul tâmplarului Iosif şi năvoadele pescarului Petru, între cele risipite pe malurile Galileei. Din aceste călătorii m-am ales cu prieteni de suflet, evrei. Deosebirile religioase (ei cred doar în Dumnezeu, eu în Dumnezeu, dar şi în Fiul Lui, cel răstignit şi înviat) n-au împiedicat niciodată prietenia. Domnul Zimbler e un înţelept şi rar se întâmplă să vorbim fără să-mi îmbogăţească mintea cu o pildă. Iată ce mi-a povestit telefonic, cu umor şi autoironie, aceasta din urmă fiind calitatea exclusivă, se zice, a oamenilor inteligenţi. Proştii nu-s capabili niciodată de autoironie.
Un evreu, Şloim, plângea de se scutura cămaşa pe el. Ce ţi s-a întâmplat? – îl întreabă rabinul care îi observă amărăciunea. Am avut, zice Şloim, un băiat orb. Şi ce s-a petrecut, a murit? - întreabă rabinul. Mai rău, zice nefericitul părinte. L-ai pierdut în lume? - insistă slujitorul sinagogii. Mult mai rău, zice Şloim, distrus. Ce poate fi mai rău de atât? - se miră rabinul. S-a creştinat, răspunde evreul, bocind. Mi-ai deschis o rană nevindecată, spune după o lungă pauză, oftând la rândul lui, rabinul. Şi eu am avut un fiu şi ca şi al tău s-a făcut creştin. Bine, bine, zice Şloim
