Dacă mai este cineva care să nu fi citit “În iad toate prizele sunt arse”, cel mai recent roman al autorului Dan Lungu, lansat în vara anului trecut, ar cam fi momentul. “Sunt angrenat într-un proiect care se numeşte O patrie, două patrii. Împreună cu Didier Ruef, fotograf eleveţian, explorez comunităţile româneşti din Italia, iar în urma acestor călătorii vom publica un volum, text şi imagini, ceva între jurnal de călătorie şi reportaj, de unde nu vor lipsi accentele literare şi nici cele sociologice”, spune Dan Lungu, cu precizarea că această lansare probabil nu va avea loc înainte de 2013.

Diana Evantia Barca: Ce becuri sunt întotdeauna funcţionale, oricare ar fi iadul în care am găsit întrerupătorul? În „Raiul găinilor” merg prizele? De ce credeţi că vă inspiră mai degrabă poveştile pierdute între rai şi iad?

DL: Desigur, oricât de negru ar fi iadul, există undeva o lumină de veghe… Îmi aminteşte de lumina din dormitorul comun din armată, un dormitor cu trei sute de trupuri ostenite şi, mai ales, cu şase sute de picioare… ei bine, în acest hangar pentru dormit, exista o lumină minusculă, în capăt, care, în caz că te trezeai năuc, de unul singur sau la o alarmă generală, îţi arăta unde este ieşirea. Speranţa este ultima lumină, abia pâlpâindă… Evident, în „Raiul găinilor” prizele funcţionează perfect. Zvonurile trebuie alimentate. Ca şi imaginarul colectiv. Telenovelele revarsă lapte şi miere, totu-i vis şi armonie pe strada Salcâmilor, deşi viaţa e în altă parte.

DEB: Sunt cel puţin două cărţi pe care le-aţi scris la persoana întâi feminin, “Cum să uiţi o femeie” şi “Sunt o babă comunistă”. Explicaţi pe undeva că sunteţi foarte bun la capitolul empatie. Cum rămâne cu ideea că femeile ar fi de pe Venus sau Marte – există sau nu diferenţe fundamentale de gândire între cele două sexe care să ducă la eterna şi definitiva lor contradicţie? Şi