Până la urmă, eşecul sistemului politic nu se datorează întru totul clasei politice. Am pus şi noi umărul, cum se spunea pe vremuri…
Este tot mai clar că sistemul politic instaurat prin Constituţia iorgovan-iliesciană din 1991, remaniată doar cosmetic în 2003, a eşuat complet în modernizarea României, în aducerea sa în cadrul unei democraţii liberale autentice. Nici democraţia n-a trecut de stadiul „democraturii" în ultimii douăzeci şi ceva de ani, ba chiar mandatele Băsescu au agravat distorsionarea democraţiei şi caracterul poliţienesc al statului, şi nici economia de piaţă nu e mai mult decât una „de talcioc" - privatizările „pe comision", clientelismul de partid şi de stat în alocarea resurselor, trucarea a orice ar putea însemna competiţie economică autentică au făcut ravagii. Iată, după ce am beneficiat de cea mai sinistră formă de comunism din Europa, tocmai punem pe butuci capitalismul şi democraţia liberală. Cum suntem încă în vremea Sfintelor Paşte, încerc să fiu meliorist şi mă întreb: ce se poate face? Dacă aş răspunde după ce-mi spune inima şi mintea, aş spune că nu se poate face nimic! Să încerc, totuşi, să-mi pun mintea la treabă într-o direcţie puţin mai optimistă.
Dacă sistemul politic a eşuat până la capăt, fără rest, iar clasa politică, în loc să se cureţe în timp, a devenit o caricatură sinistră a celei mai degrabă comice de la începutul tranziţiei, este clar că o soluţie internă, din interiorul câmpului politic nu este de întrevăzut - dacă era să se trezească din pumni, ca unii boxeri, clasa politică ar fi făcut-o până acum, când am ajuns cam pe marginea prăpastiei! Apariţia unei noi forţe politice mi se pare improbabilă. Vorbesc de una efectiv nouă, nu de reciclarea siniştrilor politruci actuali în formaţiuni cu alte nume, nici de „forţe populare", născute ca şi altădată din reviste sau televiziuni. Acum, har Cerului!, aflu că O
