Începând din anul 1933, Bucureştiul a adăugat spectacolului său interbelic, o sărbătoare a cărţii. Se petrecea în luna mai, când aerul mirosea a flori de liliac şi cireş, doamnele elegante adiau străzile în rochii vaporoase şi, de sub borurile pălăriilor, trecătorii priveau vitrinele librăriilor pline de cărţi. În 1934, exista deja ,,Săptămâna cărţii”. Peste tot afişe, pancarte, panouri vorbesc cât pot mai convingător, potenţialilor cititori. ,,Numai eu nu citesc” spune un imens cap de măgar. O imagine cu puternic impact vizual este harta României Mari, pe care este suprapusă o carte deschisă. La Teatrul Naţional se organiza bazarul cărţii româneşti, prilej pentru cititori să îşi întâlnească autorii preferaţi, să discute, să primească autografe. ,,Niciodată scriitorul român şi cartea ca atare, fără altă încadrare, nu s-a bucurat de o mai vie iubire şi căutare din partea publicului.” relata presa vremii. În plin şi efervescent spectacol, Liviu Rebreanu, romancier important şi recunoscut deja, scria în 1933: ,,Scriitorii îşi vor urma viaţa lor chinuită, cu micile şi eternele lor certuri, cu marile lor suferinţe.” Editurile mari: ,,Socec”, ,,Cartea Românească”, ,,Alcalay” etc. publicau constant autori români cu prestigiu în epocă, precum Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu. Cu toate acestea, într-un interviu acordat lui Alexandru Sahia, autorul romanelor ,,Ion” şi ,,Pădurea spânzuraţilor” avea să spună: ,,Primul adevăr este acesta- scriitorul român suferă mizeria la culme şi s-a ajuns până acolo că noţiunea de scriitor se confundă cu mizeria materială.” Iată cum, privită de pe trotuar, prin sticla vitrinei, viaţa literară părea cea în care se zâmbea, se dădeau autografe şi se primeau aplauze. În realitate, greutăţile financiare ale unui autor de talia lui Rebreanu îl determină pe acesta să primească tot felul de slujbe administrative care,