Cu foarte rare excepţii, toate frânturile de dialoguri în contradictoriu pe care le mai prind la televizor sunt deprimante.
Această specie de dezbatere e pe cale de dispariţie în media româneşti. M-am convins de asta urmărind câteva minute din discuţiile pe care Mihai Gâdea, cel mai în vogă jurnalist uselist, le-a avut recent cu Mihai Răzvan Ungureanu şi, mai apoi, cu Cristian Preda. Sentimentul cu care am rămas a fost acela al unei profunde incapacităţi a moderatorului de a dezbate orice fel de idei cu oameni cu care nu e de acord.
Ultimii ani de polarizare politică mediatică au creat un format de emisiuni standard: unul sau mai mulţi jurnalişti discută cu unul sau mai mulţi invitaţi cu care sunt de acord despre nişte persoane publice cu care nu sunt de acord şi care, de cele mai multe ori, nu sunt de faţă.
Discuţiile sunt, cum spun americanii, „no-brainer“, adică nu presupun niciun fel de efort intelectual. Câteodată, unul pur retoric sau tehnic – grafice, flipchart-uri, poze sau clipuri video animă miuţa. Oamenii din platou se simt bine, sunt între ei, se pot bucura, indigna sau relaxa după propria voie sau regie.
Apariţia în peisaj a cuiva care e de altă părere sau orientare politică generează haos. Vajnicii combatanţi de mai devreme regresează rapid la faza pe liceu şi dialogul devine o suită de îmbrânceli verbale, de şuturi în tibie sau în fund, de tras de guler sau de păr, care cum a apucat să-şi dezvolte abilităţile combative adolescentine.
Tot ce nu intră în felul în care moderatorii şi ai lor văd lumea e eretic, condamnabil, musai de ridiculizat sau de eradicat cu orice preţ. Alteritatea, contraargumentele sau simplele dileme sunt concepte, şi ele, pe cale de dispariţie în media româneşti.
Groaza şi furia din ochii şi căştile moderatorilor la vederea unor opozanţi în platou sunt autentice. Dar nu e frica de invitaţi
