“Pe 21 decembrie, în Sibiu, cam pe la ora 8 dimineaţa, am păşit de pe trotuar (unde mă făceam că am treabă) pe stradă (în grupul de manifestanţi). De atunci sunt un om liber.” (Dan Perjovschi despre “Revoluţia mea”.)

„Până şi cele mai mici creaturi pot schimba lumea“, spune Frodo, personajul central din saga Stăpânul Inelelor. Însă în revoluţii esenţial este cum comunici, cum reuşeşti să îţi mobilizezi publicul ţintă. Este de-altfel motto-ul neoficial al anului trecut, când „puterea celor fără de putere“ avea să zguduie din temelii întreg Orientul Mijlociu. „Recomandarea mea este Mohammed Bouazizi, vânzătorul ambulant tunisian a cărui moarte prin autoincendiere a aprins evenimentele care au condus la Primăvara Arabă“, a răspuns David Petraeus la interpelarea revistei Time privind omul anului. Derulând înapoi, este evident cum atmosfera părea încărcată cu un fel de energie electrică şi cum orice bulgăre de zăpadă putea pune în mişcare o avalanşă. Mai devreme sau mai târziu, trebuia să se producă o explozie, iar gestul simbolic al lui Bouazizi a oferit scânteia necesară.

Srdja

Şi totuşi, oarecum paradoxal, precedentul pieţei Tahrir îl regăsim mult mai aproape de noi, în Serbia vecină. Aici, spre sfârşitul anilor ’90, o mână de studenţi revoltaţi avea să creeze torentul social care l-a spulberat pe faraonul balcanilor, Slobodan Milošević. În cele din urmă, este o realizare pe care nici bombele NATO nu au reuşit-o. Conduşi de Srdja Popović, tinerii insurgenţi aveau să reactiveze imaginarul partizanilor, care în timpul celui de-al doilea război mondial au ajuns să simbolizeze rezistenţa sârbă împotriva ocupaţiei naziste. Însă, spre deosebire de partizanii anilor ’40, rebelii de la sfârşitul secolului XX nu aveau luxul de a răspunde regimului Milošević cu aceeaşi monedă - adică folosind forţa militară. Dacă ar fi făcut-o, ar fi p