Aş fi strâns din dinţi şi aş fi ocolit subiectul, ca să nu expun Gândul unui foc încrucişat de invective . Dar astăzi Gunter Grass a fost internat în spital...
Recapitulez, pe scurt. Pe 4 aprilie, laureatul Nobel a publicat in Süddeutsche Zeitung un poem în vers alb (destul de neconvingător din punct de vedere artistic, după gustul meu), intitulat “Ceea ce trebuie spus”, în care exprimă, cu multe precauţii, următoarele idei: atacul preventiv al Israelului - (autorul îl numeşte, mai puţin tehnic – „dreptul pretins de a da prima lovitură”) - ar putea şterge de pe faţa pământului poporul iranian, a cărui vină este de a avea în frunte un personaj spurcat la gură; motivul atacului este pretinsa bombă atomică pe care ar deţine-o Iranul; dar mai există o ţară, remarcă Grass, care cu siguranţă deţine bomba atomică, însă se sustrage oricărui control internaţional; dacă îndrăzneşti să pronunţi numele acestei ţări eşti etichetat drept antisemit; Germania n-ar mai trebui să vândă Israelului nici un submarin (un nou contract s-a semnat de curând şi probabil că asta l-a stârnit pe Grass).
Textul are şi pulsaţii patetice: „De ce o spun abia acum/ moşneag, cu ultima cerneală:/ puterea atomică Israel pune în pericol/ pacea lumii, oricum atât de şubredă?// Pentru că trebuie spus/ ceea ce mâine ar fi prea târziu...”
Dacă am pune pe două rânduri poemul lui Grass şi declaraţiile oficialilor israelieni (excepţie face vindicativul duo Netanyahu-Barak, premierul şi ministrul Apărării), am constata că lamentaţia marelui scriitor german e un gingaş oftat. Imediat însă, asupra lui s-au năpustit propagandiştii de serviciu, cu o violenţă rară. A fost acuzat - cum altfel? - de antisemitism. N-a mai contat că jumătate dintre israelieni, chestionaţi de sociologi, spun acelaşi lucru, doar că pe un ton ferm, lipsit de volute lirice: atacarea Iranului, în acest moment istoric,