O nouă revizuire a Constituţiei nu este în măsură să adreseze neajunsurile fundamentale şi stigma publică ataşată unui document ieşit din anii nebuloşi de la începutul istoriei postcomuniste a României.
Actualul regim constituţional din România, instituit în anul 1991 şi revizuit marginal în anul 2003, conţine o serie întreagă de idiosincrazii ideologice tributare mentalităţii gorbacioviste a FSN şi o sumă de imperfecţiuni, incoerenţe şi ambiguităţi, în special la nivel instituţional, care şi-au revelat neajunsurile în ultimii 20 de ani. Din acest motiv, o nouă Constituţie – şi nu doar o nouă revizuire a documentului parentat de Ion Iliescu şi Antonie Iorgovan, care în parte nu face decât să corecteze o revizuire anterioară care s-a dovedit proastă, aşa cum doreşte preşedintele Traian Băsescu şi actuala coaliţie de la putere – este demersul necesar pentru a soluţiona problemele de fond puse de actul constituţional din prezent. Adoptarea unei noi Constituţii înseamnă convocarea unei Adunări Constituante, care să îşi desfăşoare lucrările în paralel cu Parlamentul, până la ratificarea şi intrarea în vigoare a noului regim constituţional.
Apelurile din prezent privind revizuirea Constituţiei vizează în esenţă modificarea unor prevederi minore care statuează raporturile dintre principalele instituţii ale statului, cu alte cuvinte, elemente ce ţin de forma hibridă a regimului politic democratic al României. Solicitarea cea mai spectaculoasă din punct de vedere al opiniei publice, trecerea la un parlament unicameral, nu este justificată de condiţiile obiective ale României şi de tradiţia sa constituţională, chiar dacă a fost aprobată printr-un referendum consultativ ţinut odată cu alegerile prezidenţiale din 2009 – un referendum, tocmai din acest motiv, suspect de luptă politică partizană şi, oricum, un instrument problematic în materie de d
