Un domn student îmi atrage atenţia, taman din Oxford, că a apărut „Codul de etică pentru învăţământul preuniversitar”, prin ordin al ministrului, ceea ce eu, de la Bucureşti, nu am sesizat. „Trebuie să scrieţi ceva, pe puncte” mă somează domnul student. Îi spun că nu am tragere de inimă pentru că părerile mele oricum nu sunt luate în seamă. Am mai încercat. El insistă şi-mi cere să-i dau lui raportul dacă nu vreau să vorbesc în eter. Cum nu e bine să-i refuzi pe domnii studenţi, iată ce cred eu.

E bine că s-a ajuns la conştientizarea faptului că morala instituţională e un lucru important, de care trebuie să ne ocupăm mai insistent. Nu s-a ajuns însă la convingerea că aceasta e o chestiune profesională şi ea e abordată la noi cu toate tunurile de confetti ale amatorismului. Imaginea contează. E bine că ideea e impusă politic de sus, prin voinţă politică, căci altfel nu a putut fi impusă nicăieri. Lumea mestecă zilnic „morală” dar, la o adică, o ascunde sub preş.

Codul în cauză are mai multe hibe de text, dar marele lui neajuns e că nu a fost făcut să fie operaţional. El va fi o nouă foaie de hîrtie în sertarul birourilor directorale. La inspecţii ni se va spune: „Da, avem”. De pildă, un cod-cadru ca acesta, la nivel de minister, nu poate prevedea reguli specifice pentru toate şcolile, care sunt atât de diverse. El poate stabili numai principiile etice ale domeniului (dovadă că avem un etos comun), dar regulile specifice trebuie să fie concepute de fiecare şcoală, în funcţie de particularităţile şi experienţele morale ale ei. Sigur, câteva direcţii mari trebuie date, dar nu trebuie uitat că un cod etic trebuie să fie produsul conlucrării întregului colectiv al şcolii; toţi trebuie să-l simtă ca emanând de la ei, nu ca impus de minister sau de direcţiune. Apoi, un cod etic trebuie să trateze pe picior de egalitate toate entităţile implicate, de la elevi l