Uşor e să stai la căldurică la stat şi, de sub plăpumioara protectoare, să faci teoria chibritului care nu se aprinde!
Te rog, primeşte micile mele rânduleţe, oricum ai fi, minimal, maximal, neputincios sau poliţienesc. În definitiv, eşti al meu şi sunt al tău, ca-ntr-un cântec. În fiecare zi îmi ceri câte ceva: impozite, participare, atitudine, respect, sacrificiu. Când muncesc, să fiu eficient. Când mă plimb pe stradă, să fiu civilizat. Martor al nedreptăţii, îmi pretinzi spirit civic. Iar când te părăsesc vremelnic, îmi ceri să nu te fac de râs, să nu-ţi stric „imaginea". Am fost crescut cu ideea că nu există altul mai bun decât tine. Pentru simplul fapt că m-am născut pe malurile Dâmboviţei, constat că-ţi sunt dator. Odinioară, un cap luminat s-a exprimat cam aşa: „Nu te întreba ce face statul pentru tine, întreabă-te tu ce faci pentru el!" Frumoase vorbe, rămâi mut! Ei bine, azi întorc foaia. Am să fac o pauză creştinească de supunere şi compasiune. După o viaţă de om, pot să te întreb, multiubite şi stimate statule, ce faci, ce ai făcut tu pentru mine?
În fapt, tu hotărăşti doar cum îmi consumi banii. Angajezi cohorte de funcţionari care au, de-a dreapta lor, sertăraşul unde îmi depun obolul. Politicieni care-mi reglementează viaţa cu legi. Miniştri şi secretari de stat, directori şi inspectori care mă conduc şi mă inspectează toată ziulica. Din tot ce câştig, îţi tragi partea leului. Cam trei sferturi. Când te întreb de ce nu-i primesc înapoi sub formă de servicii şi protecţie, brusc, te răţoieşti că sunt comunist, socialist, bolşevic, anarhist sau asistat. Îmi sugerezi, fără ruşine, că te plătesc prea puţin! Tu nu poţi crea locuri de muncă, dar eşti decis să-mi pui pumnu-n gură dacă sunt gata să mi-l creez pe-al meu. Te plângi de dimineaţa până seara că nu sunt bani şi trebuie să te-mprumuţi şi mă împingi să-mi caut norocul pe alte meleaguri.
