Atunci cînd se discută despre material şi tehnică în contextul larg al arhitecturii, de cele mai multe ori discuţia alunecă într-o zonă strictă. Există o abordare directă care ţine cont de indicatori, parametri, coeficienţi, caracteristici dintre cele mai variate şi eventuale performanţe. În acest context, materialul, chiar natural, sfîrşeşte prin a deveni pură tehnologie.

Lemnul este unul dintre materialele care funcţionează dincolo de un asemenea tip de abordare sumară. Tocmai dimensiunea sa profundă poate reprezenta pretext şi argument arhitectural. Îmi vin în minte două exemple, situate pe poziţii evident diferite, dar care au meritul de a cuprinde atît devenirea lemnului şi amintirea arborelui care va fi fost, cît şi suma sensurilor referitoare la articularea spaţiului.

Cel dintîi se referă la Mănăstirea dintr-un Lemn. În „povestea“ reluată de-a lungul vremii de mai multe surse şi în formule apropiate, un călugăr (sau cioban, după o altă versiune) ar fi visat o icoană iar o voce venită „de sus“ i-ar fi indicat arborele în trunchiul căruia o putea afla. Tăind copacul, omul găsi într-adevăr icoana; apoi, din lemnul arborelui, pe chiar locul în care acesta se înălţase, a construit bisericuţa mănăstirii de mai tîrziu. Pentru oricine ajunge la Mănăstirea dintr-un Lemn şi vede astăzi arborii seculari rămaşi încă în jurul bisericuţei de lemn, „povestea“ pare dintr-odată plauzibilă: dimensiunile impresionante ale acestora ar face cu uşurinţă posibilă construcţia. Acel „dintr-un lemn“ din denumirea locului numeşte atît materialul ca existenţă concretă, palpabilă, sub forma materialului/elementului de construcţie, cît mai ales amintirea arborelui secular care va fi fost – dintr-un copac. Bisericuţa aceasta se ridică pe chiar locul arborelui din care a fost construită!

Conform lui Heidegger, termenul de spaţiu (Raum) definea, în formula sa de început (R