La 26 de ani, unii bărbaţi au cucerit lumea, au dat capodopere, au cîştigat trofee, au avut aripi. La 26 de ani eu făceam foamea. Într-un cămin de nefamilişti, la Curtea de Argeş. (Nu încerc acum să-mi plîng de milă!) Eram angajat ca inginer-stagiar la Electroargeş, fabrica de rîşniţe şi aspiratoare, o altă „citadelă“ ceauşistă a industriei româneşti. (Am auzit că fabrica a dispărut recent, n-am nici o nostalgie şi nici o curiozitate să verific cum a intrat în faliment.) Locuiam singur, într-o cameră la etajul patru, ultimul al căminului aflat la o sută de metri de Fîntîna Meşterului Manole. Fîntîna asta nu mi-a ţinut nici de foame (spirituală) şi nici de sete, cît am stat acolo. Relaţia mea cu legenda Meşterului a fost proastă. Pentru că vremurile au fost proaste.
DE ACELASI AUTOR Cînd aveam aripi Cîte puncte de rating ai făcut de Revelion? Cît te costă ca să-l citești pe Pleșu? Astă-seară ne plictisim la Gală!În cei doi ani de stagiatură (’88-’89), ca salariat mîncam la prînz, contra cost, la cantina fabricii. Felul unu – o ciorbă subţire, şi felul doi – tocană de cartofi sau fasole. Erau bune pentru că îmi umpleau stomacul. În rest, trebuia să mă descurc singur. Şi, spre ruşinea mea, nu m-am descurcat. Nu ştiam să-mi gătesc decît ouă prăjite sau fierte. Dar ouăle, ca în toate oraşele din provincie, erau raţionalizate şi se dădeau numai pe cartelă. Nu aveam pe buletin ştampila de flotant aşa că nu puteam să intru în evidenţa alimentarei la care era arondat căminul şi să-mi cumpăr pe cartelă ouă, brînză, untdelemn sau unt. Aşa încît, după ce terminam programul la fabrică, mă duceam la alimentară şi îmi cumpăram conserve de peşte. Puturoase. Le mîncam seara, în camera de cămin. Singur. Puteam să-mi dreg greaţa cu nişte coniac sau cu ce se găsea mai tare pe vremea aceea, dar eu nu pot să beau de unul singur.
Dar felul meu preferat de mîncare din acel t
