După cel de-al doilea război mondial, românii s-au uitat, zadarnic, ani de zile, cu gâturile întinse, pe cer, după americani. Până s-au lămurit ce ţeapă istorică au luat. În tot acest timp, ţara a stat la cheremul şi sub talpa grea a comisarilor sovietici. Conducerea politică (mă rog) autohtonă nu lua nici măcar o singură decizie fără acordul lor. În fapt, ei erau adevăraţii decidenţi, iar marionetele băştinaşe jucau, formal, rolurile executivilor.

După 50 de ani de la prima imensă amăgire, odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste, tema aşteptatului desant american, de această dată economic, a căpătat caracter recurent. O bucată de vreme, scuza oficială pentru întârzierea marilor investitori de peste Ocean a fost Ion Iliescu. S-a făcut şi transferul paşnic de putere, a venit Emil Constantinescu, România a început cursa dementă (şi compromisurile aferente) pentru aderarea la NATO. Iar simbolicul pod aerian tot nu s-a umplut cu dolari.

În schimb, a început să conteze din ce în ce mai mult părerea ambasadorului SUA la Bucureşti, oricare ar fi fost numele acestuia. A revenit Ion Iliescu la Cotroceni, ne-am dat jos chiloţii în faţa americanilor, le-am pus pe masă contractele dorite şi am fost admişi, într-n final, pe post de rude sărace, în Alianţa Nord-Atlantică. Iar reprezentantul diplomatic al Washingtonului a devenit, începând cu mandatul lui Michael Guest, o instituţie în sine. El decidea de unde răsărea soarele şi unde urma să apună, e spunea cine-i corupt şi cine nu, el dădea verdictele de (ne)frecventabilitate, el trăgea linia alegerilor. Şi a venit preşedinte Traian Băsescu. Dârzul şi frustul fost marinar s-a definit, din start, foloamerican, i-a declarat pe urmaşii Unchiului Sam parteneri strategici şi singurii licurici eligibili să primească un sex oral demn, pasional şi profitabil de la români. Şi le-a pus, in integrum, paşalâcul (pardon, era s