Locuind într-o zonă oarecum privilegiată, am putut urmări creşterea şi descreşterea nivelului de credinţă a enoriaşilor ortodocşi dintr-o anumită zonă a oraşului. Imediat ce s-a dat liber la credinţă, enoriaşii veneau cu miile. Îmbrăcaţi în hainele de duminică, mai mult sau mai puţin plini de evlavie, ascultau, sau nu, cuvintele popii ce răsunau din boxe. Nu era eveniment care să nu fi fost asociat cu sfinţire, de un sobor de preoţi, sau de prezenţa unui prea sfânt sau prea fericit reprezentant al clerului. La sfârşitul anului popa trecea cu botezul pe la casele enoriaşilor, desigur în contul anului ce urma să vină, iar la evenimente cutia milei era purtată nestingherit printre rândurile credincioşilor, adunând bancnote, mai mici sau mai mari, căci de ruşinea vecinului, cine ar fi refuzat să doneze sau să dea un mărunţiş…

În noaptea de Înviere, din acest an, am constatat cu uimire că foarte puţină lume s-a adunat în faţa bisericii, deşi forţele de ordine desfăşurate lăsau de înţeles că se aşteaptă la prezenţa miilor de credincioşi. Jandarmeria, poliţia locală, poliţia rutieră, un echipaj de SMURD şi unul de pompieri, cum n-a mai fost vreodată! Mi-am zis că s-au speriat enoriaşii de ploaie, dar duminica vor veni mai mulţi. Altădată nici ploaia, nici vântul şi nici răcoarea n u i-a putut ţine departe de slujba Învierii pe credincioşii din cel mai mare cartier… Duminică însă au fost şi mai puţini care au rezistat în ploaia care a început a cerne cu încăpăţânare, deşi după slujbă urma să cânte nimeni altul decât menestrelul de Crăciun, Ştefan Hruşcă.

După ce s-a cântat de câteva ori Cristos a înviat din morţi, parohul bisericii a ţinut un discurs despre lucrurile văzute şi nevăzute înfăptuite de edilii oraşului, numindu-i pe prefectul cel iubitor de poezie religioasă, pe bunii gospodari, primarul şi viceprimarul, cărora le-a mulţumit pentru ajutorul acorda