- cîteva observaţii -

Nevoia de hrană este vitală pentru indivizi ca şi pentru societăţi în ansamblul lor. Incapacitatea de asigurare a hranei a fost una dintre ameninţările cele mai mari cu care s-au confruntat oamenii din trecutul îndepărtat şi pînă în zilele noastre.

Cauzele foametei s-au schimbat de-a lungul vremii.

În epocile mai vechi, dincolo de eventuale situaţii excepţionale, cum ar fi cele ale unor echipaje plutind pe corăbii în derivă în largul mării sau cele ale unor comunităţi supuse asediului, cauzele principale ale foametei au fost scăderile dramatice ale producţiei de hrană din cauza unor catastrofe naturale (invazii de lăcuste, inundaţii, secetă etc.). Efectele puteau fi teribile, după cum aflăm de exemplu din cronica lui Raoul Glaber despre o foamete din prima jumătate a secolului al XI-lea, pricinuită de ploi şi inundaţii: „după ce au mîncat animalele şi păsările, încolţiţi de foamea crîncenă, oamenii începură să se repeadă, pentru hrană, la tot felul de mortăciuni şi lucruri groaznice de spus. Spre a scăpa de moarte, unii au recurs la rădăcinile din păduri şi la ierburile rîurilor ş...ţ Lucru ce rareori s-a întîmplat să se audă odinioară: foamea turbată i-a silit în acea vreme să devoreze cărnuri omeneşti“. Dincolo de detaliile cumplite care însoţesc relatările despre comportamentul oamenilor la vreme de foamete, se cuvine să observăm faptul că în lumea de dinainte de secolul al XIX-lea foametea era unul dintre factorii de corecţie negativă, care restabilea brutal echilibrul agro-demografic, primejduit de creşterea mai rapidă a numărului oamenilor comparativ cu producţia de hrană.

În secolele XIX-XX s-a produs o mutaţie majoră din acest punct de vedere. Datorită multor acumulări anterioare, dar şi a unor inovaţii facilitate de progresele ştiinţei, productivitatea agricolă a crescut foarte mult. În plus, mecanizarea şi îng