În 1982, aveam patru ani şi eram „în concediu“ (cu bilete prin ONT) la Valea Drăganului, undeva la poalele munţilor Vlădeasa. Este una dintre primele mele amintiri – un soare puternic, o pătură întinsă pe o pajişte, doi părinţi lungiţi pe pătură care aveau grijă să nu merg de una singură prea departe, eu care descopeream oarecum plictisită lumea furnicilor, fiecare opintindu-se pentru a-şi căra bobul sau grăunţa, într-un şir aparent interminabil ce se oprea într-un final la un soi de excrescenţă roşiatică de pămînt pe care am călcat-o din curiozitate în picioare. M-au distrat furnicile ce fugeau care încotro. Le speriasem, le stricasem treaba.

Tot de atunci, îmi mai amintesc vag fetiţe care vindeau zmeură din găleţi şi că am făcut urticarie. Şi vacile uriaşe care veneau de la păşune, seara. Şi pe mama care mergea ca să vorbească cu vacile şi cu oamenii care erau cu ele şi se întorcea cu cîte o sticlă cu lapte. Şi pe mine care refuzam să-l beau, căci „mie nu-mi place laptele de vacă, îmi place laptele de Alimentara!“.

Mai tîrziu, peste cîţiva ani, am aflat că, de fapt, la Valea Drăganului „am murit cu toţii de foame“. Că mîncarea de la cantina vilei unde fuseserăm cazaţi a fost proastă şi insuficientă şi că în fiecare după-amiază, în aşteptarea cinei, mă băteam cu taică-miu pentru o chiflă tare, dosită de mama în poşetă, la micul dejun. Ciudat, asta nu-mi amintesc deloc!

Îmi amintesc, în schimb, că mama îşi lua liber de la serviciu ca „să prindă“ la telefon Casa de Comenzi. Suna mereu ocupat. Cînd reuşea să vorbească cu cineva de acolo, ştiam că a doua zi vom avea carne de porc, unt şi bomboane cubaneze. Cel mai mult îmi plăceau cele cu portocale. Uneori, tata suna de la editură ca să ne spună că întîrzie, căci „s-au băgat pui la bufet“. Cînd mă întreba cineva „ce aduce mama de la serviciu?“, răspundeam invariabil: „Bani şi ouă!“.

În 1987, era