Amintiri vii şi intense de la începutul asediului de la Sarajevo. Prieteni transformaţi în duşmani şi oameni dragi care părăsesc oraşul. De la incredibila idee că un război poate izbucni, pînă la tragica lui desfăşurare.
De cînd am citit că în urmă cu douăzeci de ani nici chiar generalul bosniac Jovan Divjak nu credea că războiul ar putea izbucni în Sarajevo, nu mă mai simt atît de idioată. Pentru că şi eu, la fel ca generalul, nu am luat în serios semnele prevestitoare şi avertizările de neconfundat. Nu le-am crezut, nu am vrut să le cred. Chiar şi a doua zi după primul atac asupra oraşului, între 5 şi 6 aprilie 1992, am continuat să am îndoielile mele. Şi la fel ca mine au gîndit atunci mulţi vecini, prieteni, colegi şi rude.
Sarajevo a fost atacat în noaptea de 5 aprilie 1992, cu intenţia de a fi împărţit în două. Toată acea noapte am fost puternic bombardaţi, o ploaie necontenită de gloanţe a lovit pereţii subţiri ai blocului modern de apartamente şi i-am putut auzi pe agresori strigîndu-şi unii, altora ordine ascuţite: „Pe aici!“, „acolo!“, „înainte!“, „înapoi!“. Dimineaţa ne-am trezit – un fel de-a spune – şi ne-am întîlnit cu vecinii ieşiţi afară din case. Unii erau încă în papuci, altora li se vedeau pijamalele pe sub haine, femeile erau în capot, nepieptănate, toate cu pungi sub ochi. Sentimentul comun a fost „Cum de îndrăznesc?“. Ne întrebam singuri de la ce arme proveneau cartuşele goale împrăştiate în jurul clădirii. Erau atît de multe că formaseră un covor de culoare gri-maro, una urîtă, chiar mai neplăcută lîngă rîu, unde erau prinse în iarba verde crudă, printre flori multicolore de ciuboţica-cucului. Ne tot întrebau unii pe alţii: „Ai văzut?“. „Ai auzit explozia de pe la ora două?“ Am ridicat cartuşe de pe jos, le-am examinat. Veterani din Al Doilea Război Mondial, cu mai multă experienţă, le-au întors în palme, clătinînd din cap.
