În vălmăşagul şi cacofonia specifice politicii româneşti de astăzi (de ieri şi cam de cînd ne ştim!), oarecum neaşteptat şi fără legătură cu dinamica electorală imediată, s-au făcut auzite voci care invocă serios "probleme de securitate naţională". Lucrul trebuie salutat, chiar şi numai pentru faptul că dovedeşte exis-tenţa unei picături de raţiune într-un ocean de confuzie politică.

În plan intern, agenda de securitate a fost invocată în legătură cu o problemă pe care mulţi ar fi lăsat-o bucuroşi să zacă în hăţişul "certurilor" şi al "competiţiei" dintre grupurile de interese, al capacităţii foarte reduse de gestiune a problemelor complexe, tipică pentru instituţiile noastre administrative şi de guvernare, al lipsei totale de interes pentru problemele şi standardele de sănătate publică, ori le-ar fi aruncat pur şi simplu în marele şi atotîncăpătorul coş al "scandalurilor zilei". Este vorba despre cel mai nou asalt demolator asupra Institutului Cantacuzino, una dintre verigile esenţiale ale capacităţii de reacţie în situaţii de urgenţă care ar afecta masiv sănătatea publică şi unul dintre cele mai importante şi mai vechi centre ale cercetării şi formării specialiştilor României în domeniul vaccinurilor şi combaterii sistematice a epidemiilor. De la crearea sa oficială în 1921 şi pînă imediat după Decembrie 1989, el a fost un reper instituţional al lumii medicale româneşti, un contributor esenţial la menţinerea stării de sănătate publică, o poartă de comunicare cu lumea medicală ştiinţifică de vîrf şi, prin toate acestea, o piatră de temelie la edificiul securităţii naţionale. Dincolo de toate aces-tea, Institutul Cantacuzino poartă o marcă cu totul specială, legat fiind de destinul întemeietorului său, nu doar prin nume, ci şi prin exemplul de civism pe care Cantacuzino ni l-a lăsat moştenire. Puţină lume, din păcate, mai ştie că fondatorul institutului pe care