- încă o poveste dintr-un oraş mic. Şi-o ştiruţă -
Primăvara a venit tîrzior şi bîlbîit. Ba cald, ba frig, ba soare, ba nor, vînt şi ploaie cînd ţi-e lumea mai dragă, de nici nu mai ştii ce să pui pe tine dacă ieşi pe-afară. Aşa răceşti tocmai cînd ziceai c-ai scăpat de iarnă şi, la prima înfăţişare mai curajoasă a soarelui, te sprinteneşti şi ieşi în tricou. Pe o vreme ca asta, în orăşelul despre care vă povestesc – o aşezare nu tocmai anonimă, adormită între dealurile Olteniei subcarpatice – era forfotă mare.
Trecuseră nişte zile mai cu nor, fără nici o oră de soare, cu cîte o ploaie enervantă ici şi colo. Cînd vine cîte un pluton de zile de-astea, într-un oraş mic, somnolent şi veşnic mahmur, lumea bea dublu faţă de zilele obişnuite, în care bea mult. Tristeţile se prăbuşesc, ca nişte păsări călătoare resemnate, în oceanul de depresie. Cad în valurile pustiite de orice formă de viaţă, ale căror coame înspumate se retrag la reflux doar în zilele lungi, de vară, cînd oamenii stau la o bere pînă noaptea tîrziu, şi spun a mia oară povestea despre ce-ar fi putut ei fi. Le mulţumesc celor care m-au făcut atent că am luat-o razna cu descrierea, pierzînd vîrful cozii subiectului. Aşa e. Revin. Cum spuneam, trecuseră nişte zile mai cenuşii. Era o dimineaţă de-aia în care simţi că în curînd o să apară mirosul de copaci înverziţi. Încă n-a apărut clar, dar e foarte aproape. Ştiţi cum e.
DE ACELASI AUTOR Să răcnim Crăciunul! Formidabila armă biologică Spectaculoasele abilităţi ale păsărilor de pradă "În odaie intunerec, în orchestră melodramă"Pe strada principală, care poartă numele revoluţionarului iconic al oltenimii, era agitaţie mare. Mai să nu-ţi crezi ochilor. Într-o zi obişnuită, afară de copiii puţini care mai bat drumul spre şcoală, rar vezi cîte o umbră care se încumetă să ia strada în piept. Asta, de bună seamă, dacă vreunul dintre beţivii loca
