M-am uitat afara si l-am vazut pe taica-meu cum imi facea semne sa ies, ca pierdem ocazia. Am dat sa ma indrept spre iesire, dar chiar atunci le-am vazut, exact in fata mea: doua volume mari, cartonate, pe care scria NOBEL CONTRA NOBEL.

A fost o vara cind am mers cu tatal meu sa vindem haine in Talcioc. In cea mai mare parte a lor, hainele erau ale mele, din cele care-mi ramasesera mici, iar ulterior, tot din colectia personala, am mai adaugat niste discuri cu povesti dupa care, credeam eu atunci, n-avea sa-mi para rau niciodata. Zilele de tirg erau, ca de obicei, joia si duminica, dar noi mergeam numai duminica. Ne trezeam dimineata devreme, inainte sa se lumineze de ziua, caci trebuia sa luam trenul de 5:30 din care ne dadeam jos la Roznov. Faceam in jur de jumatate de ora pina acolo, timp in care, daca nu venea controlorul, mai motaiam un pic. Uneori il vedeam trecind pe culoar fara sa se opreasca, ca si cum n-ar fi fost nimeni in vagon, alteori se oprea si atunci taica-meu ii indesa o bancnota in mina sau niste monede, si asta era tot. Nu ne luam niciodata bilet. Coboram apoi in gara si imediat pe dreapta era Talciocul. Desfaceam cele doua genti, mereu aceleasi genti, una mare pe care o ducea taica-meu, maro, imitatie de piele si una mica, din fis negru, pe care o duceam eu, despatuream foaia de plastic pe care o luam de acasa, dupa care o priponeam de pamint cu patru pietroaie alese la intimplare de pe jos. Apoi ne-apucam de insirat pulovere, pantaloni, tricouri, camasi, geci, tot ce aveam la noi. Uneori, in timp ce le scoteam din genti, mai dadeam peste cite o camasa pe care mi se parea c-as mai fi putut-o purta, dar atasamentul era trecator. Cele intregi (nerupte, nepatate, nedescusute) se vindeau mai bine, cele cu defect mai greu, dar, chiar si asa, rareori ni se intimpla sa ne intoarcem cu ele acasa. Daca nu reuseam sa le dam pe te miri ce, le dadeam p