Andrei Tarkovski îi spunea lui Laurence Cossé (într-o convorbire transmisă în iarna anului 2011, pe canalul de radio France Culture) cum condiţia primă a unei bune slujiri este o corectă raportare la Dumnezeu: „Trebuie să crezi în izvoarele tale, în rădăcinile tale. Să ştii de unde vii şi încotro te îndrepţi, pentru ce trăieşti. Cu alte cuvinte, să simţi, constant, dependenţa faţă de Creatorul tău. Dacă nu, dacă gîndirea la Creator lipseşte, omul devine animal. Singura specificitate a omului este sentimentul său de dependenţă, libertatea pe care i-o dă faptul de a se simţi dependent. Această simţire este calea spiritualităţii. Şansa omului constă în a dezvolta neîncetat această cale spre spiritualitate. Dependenţa este singura şansă a omului, căci credinţa în Creatorul şi smerita conştiinţă de a nu fi decît creatura unei făpturi superioare au puterea de a salva lumea. Trebuie să-ţi umpli viaţa de slujire. Este o relaţie foarte simplă, seamănă cu cea care-i leagă pe copii de un părinte. Trebuie recunoscută autoritatea celuilalt. Acest respect, această slujire este cea care-i dă omului puterea sa de a se vedea în lăuntrul său, îi furnizează privirea introspectivă, privirea contemplativă. Este ceea ce numim rugăciune (în cazul meu, după ritul ortodox), dar este totodată forma pe care o îmbracă opera mea cinematografică, opera mea de artist. Cu toate acestea, sînt departe de a realiza acest ideal al rugăciunii“. Un pasaj exemplar, de tot citit şi de tot recitit! Omul se poate mîntui numai fiind conştient de condiţia sa de creatură a lui Dumnezeu. Libertatea sa creatoare nu poate crea decît în conştiinţa acestei dependenţe. Este remarcabil acest traseu spiritual pe care-l propune Andrei Tarkovski: luarea aminte la izvoare şi rădăcini ‘ recunoaşterea lui Dumnezeu şi a calităţii Lui de Creator ‘ sporirea duhovnicească ‘ o conştiinţă smerită ‘ o viaţă de slujire a lui D