În memoria lui C. Popescu-Colibaşi, supranumit Tata Pik,

antrenorul emerit de handball, care putea să susţină că

niciodată nu l-a interesat cine îl arbitrează.

E în afara oricărei discuţii că problema arbitrajului în fotbal nu va ajunge vreodată în atenţia Consiliului Superior de Apărare a Ţării; cu decenţa care ne caracterizează stilul, se poate adăuga că nu vom dezbate problema asta nici la vreo masă rotundă a Dilemei noastre. Cu toate aceste evidenţe, ea rămîne o problemă de stat – cel puţin de stat pe gînduri, cum s-ar calamburgiza vesel în orice peluză, cu hazul ei temeinic. Hotărît, arbitrajul, în general, şi oamenii lui, în particular sînt o problemă (iertaţi-mă) majoră şi nu sînt dispus s-o tratez mazilian, în bine-cunoscutul sens: „eu am ridicat-o, eu o bagatelizez!“.

DE ACELASI AUTOR Puseuri de toamnă La un sfert de veac de cînd s-a dus Turnătoria ca discurs amoros Curs scurt de sociologie a şepcii la româniE suficient să ne gîndim că, după talk-show-urile politice, emisiunile consacrate studierii unui ofsaid, unui penalti (drept sau nedrept acordat) sînt singurele care pot atinge, în tensiunea dezbaterii, miezul nopţii, fără teama de a-şi plictisi publicul insomniac; nu există plictiseală cînd studiem prestaţia unui arbitru român; nu mă pot reţine să adaug că zilele trecute, într-o asemenea discuţie de maximă emotivitate, cum pretinde delegarea unei brigăzi de arbitrii la un meci, am înregistrat, pentru prima oară, teleplînsul live al unui om, şi anume – al preşedintelui Comisiei Naţionale de Arbitri: dl Ion Crăciunescu nu şi-a putut ascunde lacrimile, relatîndu-ne cum a fost înjurat de mamă, la telefon, de un patron, tocmai în zilele grele cînd i se prăpădise mama. Tot ce ţine de viaţa arbitrilor de fotbal – fireşte, oameni şi ei, plini de păcate – angajează fiinţa, pînă la ultimele nervuri. Numai sufletele analfabete şi în