Călător prin lume, în ultima vreme, muzeele au fost întotdeauna un popas aproape necesar. Nu neapărat o obligaţie culturală, cît una impusă de timpurile „grele“, cînd fuga de ploaie, de vînt sau frigul muşcător te îndeamnă să intri la „căldură“, măcar pentru o vreme. La o distanţă de doar cîteva zile, am avut ocazia să vizitez două mari muzee, cu sisteme de organizare total diferite: Vaux-le-Vicomte, în Franţa, şi Kelvingrove, Glasgow, Scoţia. Primul este un muzeu privat, preţul este destul de mare, iar proprietarul a făcut o serie de „îmbunătăţiri“, astfel încît să reziste pe piaţă. Mai trebuie spus că, deşi muzeu „privat“, statul francez contribuie substanţial şi permanent la menţinerea lui în spaţiul public al culturii franceze. Cel de-al doilea este „la liber“, cum s-ar zice, ca toate muzeele din Glasgow, ca multe dintre alte muzee din Marea Britanie.

DE ACELASI AUTOR Cui i-e frică de prostime? Ghearele lungi ale dregătoriilor Despre vrăjitori şi vrăjitoare „Sminteala limbii“: despre sudălmi şi ocăriDar ceea ce mi-a plăcut foarte mult este ceva ce nu reuşesc niciodată să regăsesc la muzeele de prin România: dimensiunea culturală şi educativă pare a fi mult mai importantă decît cea naţională. La noi, muzeul, cu foarte puţine excepţii, este mort, venerat, de neatins, de nepătruns, prăfuit, plin de relicve inexplicabile şi de toate felurile. Custozii sînt doar paznici ai acestor relicve, mult prea obosiţi de salariile mediocre şi de şefii lor frustraţi ca să aibă chef de explicaţii; muzeografii se află în aceeaşi barcă şi n-au pentru ce să aibă inspiraţie şi, chiar dacă au ispiraţie, nu pot avea iniţiativă în faţa unei conduceri imobile. Or, muzeul secolului XXI nu mai este ceea ce s-a vrut a fi în urmă cu cîteva secole. Pentru acest muzeu al lumii contemporane, care nu prea mai ştie atît de multe despre trecut, care nu mai vrea complicaţii interpretative