Ieri, în faţa crâşmei lui Birbirel, pe numele lui adevărat Stere, de profesie colector de bani pentru Primăria din Sângeru, personaj simpatic şi rotofei, era agitaţie. Mă aflam în zonă căutându-mi un fin cu care aveam treabă. Finul Vică era într-adevăr acolo, supraveghea, cu o privire tulbure o pădure de sticle goale. Băgase aer în toate. Fiind beat cu desăvârşire am renunţat să-i mai transmit afacerea pe care i-o propuneam, legată de un viţel al meu pe care gândeam că-l va duce la păşune împreună cu alţii de care se ocupă. Vorba vine că-i duce la păşune. Mă rog. Lume multă în şosea şi agitaţie. Vezi ciudăţenia? – mă interpelează Dan Grecu, mutat de mic în Ploieşti şi revenit în sat în pragul pensiei. Ciudăţenii văd, destule, dar nu ştiu la care să iau aminte. Îmi arată costumul lui Birbirel. Ce vezi? Părea dat cu sclipici, ca la nuntă.
Pictat cu nişte stropi care nu făceau parte, evident, din ţesătura iniţială, sobră, a unui funcţionar al primăriei. E de la ploaie. Uită-te pe maşina mea! Maşina lui, un Logan cu număr de Prahova, era învelită şi ea într-un fel de pânză cu picăţele. Plouă, zice el, acompaniat de alţi câţiva, cu var. Pe tine nu te-a stropit că ai stat în casă. N-am stat, zic, am umblat şi m-a prins şi ploaia. Sunt ud. Aşteaptă să te usuci şi vei vedea. E ploaie cu nisip, zice altul, mai tânăr, pe care nu-l ştiu. Pe vremuri, intervine Jan, fost paznic de internat, ningea cu broaşte. Aici tresar. Bunicu-meu din partea mamei, tata Mihai, povestea că în copilăria lui a plouat într-o zi cu broaşte. Erau broaşte în curte, în răsadurile cu lăptuci, pe casă. Nu puteai călca de broaşte. Părerea lui era că broaştele s-au ridicat din lacuri deodată cu norii şi au călătorit până deasupra satului nostru unde, iaca, a plouat cu orăcăitoare. Unii credeau că Dumnezeu a dat drumul broaştelor din eleşteele cereşti, făcând prea multă gălăgie şi supărând îngerii