Despre lipsa de respect cu care am învăţat să tratăm sfîrşitul unui om. Graţie televiziunii
Moartea a început să se ducă la meci. Are poftă de distracţii populare. Îşi pune bocancii, intră în teren, încearcă inimi şi seceră tineri. Începe ceva nou şi întunecos? Aşa va fi de acum înainte? Moartea lui Piermario Morosini pare să anunţe timpuri nenorocite, cu mulţimi adunate pe stadioane pentru ce s-o nimeri: meci sau priveghi. Ochii pe cronometru şi pe cardiogramă. Defibrilatorul în recuzita de vestiar, printre bocanci, tricouri şi fanioane. Da, s-a întunecat, dar nu e nimic nou.
Povestea lui Morosini e veche. Un om născut de mînă cu piaza rea şi înmormîntat lîngă ea. Totul în termenii şi întîmplările descrise de scriitori imposibili, de la greci la Dumas şi Balzac. Din tragediile lor nesărate ar trebui să cunoaştem povestea prea de tot a bietului Morosini.
La 15 ani, şi-a piedut mama. La 17, tatăl. Ce mai lipsea? După un an, fratele handicapat s-a sinucis. Mai trebuia totuşi ceva, mari maeştri ai dramei şi melodramei? Ah, da! O soră, desigur handicapată, rămasă în grija sorţii după moartea lui Piermario. Capodoperă! Cine spune că nu ştia nimic despre obiceiurile morţii şi ale sorţii printre oameni recunoaşte că s-a lăsat furat de fotbal. Că a crezut, adică, în scutirea de bine şi rău a celor ce joacă sau se uită la fotbal.
Ce e cu adevărat nou vine de altundeva. Din lipsa de sensibilitate şi respect cu care am învăţat să televizăm moartea. Da, transmisia live a morţii lui Morosini era inevitabilă. Nimeni nu putea prevedea aşa ceva. Dar reluarea la nesfîrşit a înregistrării cu prăbuşirea şi agonia lui Morosini e oribilă şi nemotivată. Am văzut-o pe gratis de zece şi de o sută de ori în cîteva zile. În ziare, pe net, la tv, la toate televiziunile şi în toate jurnalele de actualităţi. Care e diferenţa între replay-urile cu Morosini în rolul mortul
