Pe la începutul lui Făurar, cînd Ioana Pârvulescu mi-a descris proiectul unei culegeri, la Humanitas, cu amintiri culinare din copilărie, gen Cărţile care ne-au făcut oameni, m-am dat pe spate de fericire, fără să mai întreb ce şi cum. Să ţi se dea voie la un text retrospectiv-confesiv de 30.000 de semne, în care să spui cine, cît şi cum te-a învăţat (sau nu) că educaţia gastronomică e soră bună cu educaţia estetică, fizică, istorică, religioasă, financiară, vestimentară, igienică ş.a. – este o generozitate editorială de nerefuzat. M-am avîntat mintenaş în cascada evocativă, aducîndu-mi aminte, o dată mai mult, că scriitorimea moldo-valah-transilvană, paşoptistă, junimistă, clasică, romantică ş.a.m.d. s-a dedicat cu nesăţioasă plăcere memorialisticii. La noi – ştie cine vrea s-o ştie – ficţiunea e moft, dumneaei Memoria e totul.

DE ACELASI AUTOR Dezminţire Pe Mitică l-a ucis miticismul Şir de plecări Caragiale expresionist, cuminte şi coregraficÎn ce mă priveşte, sînt un adversar al disjuncţiilor şi, prin urmare, un atlet al conjuncţiei. Înţeleg şi accept (pînă la un punct) ierarhia „anatomică“ a fericirii. Cînd e vorba de cele ieftine, nisipoase, concret-pîrdalnice, vorbim de satisfacţii materiale. Cînd urcăm către voluptate şi ajungem în plexul solar, optăm pentru formula plăcerile cărnii, pentru ca, odată ajunşi în vîrf, din limb către nimb, să ne tolănim paradisiac în bucuriile spiritului. M-au răzvrătit dintotdeauna aceste ţarcuri cu sorginte medievală, care împart în felii inegale împlinirea. De ce ar fi senzoriumul, fără excepţie şi irevocabil, sluga păcătoasă a spiritului? De ce ar fi plăcerile trupeşti, fără excepţie şi irevocabil, o hazna a sufletului, pivniţa fetidă a inimii? De ce, fără drept de apel, carnea – carnalitatea, ca apanaj drăcesc – este condamnată din principiu să fie Umbra, servitoarea muncită, prohibită, arsă pe rugul raţiunii? Ci